proiectul 667

Sunt aici. Sunt aici și ce fac? Pe vremea în care încercam să lucrez la ridicarea Universului meu, aveam clar în minte câteva, hai să le numim legi . Ele urmau să consolideze tot ceea ce construiam. Ca un fel de piloni. A trecut o veșnicie de atunci, căci nici nu mai știu despre ce erau ele. Dar parcă cea mai importantă era cea legată de teamă . Cu tot ce are ea, cu toate ramurile sale.   Am crezut tot timpul că dacă aș ține teama sub control, pot începe să construiesc mai departe orice, că devin invincibil. Și încă cred asta. Și am mai știut că odată ce temelia va fi solidă și Universul meu va avea piloni indistructibili, voi putea să și călătoresc cu adevărat. Dar asta nu s-a mai întâmplat. Pilonii au rămas niște ruine neterminate. Acum impresia mea este că nu mai știu ce înseamnă să caut . Știi cât mi-am dorit de mult să călătoresc, să învăț. Sigur, fără să-mi dau voie să greșesc, fără să cad, ca mai apoi să mă ridic, să merg mai departe. Și uite cum m-am oprit din

C ând a fost ultima dată când ai mers zâmbind prin ploaie? Când ai mers ultima dată uitându-te spre cer, sorbind din priviri fiecare picătură și călcând din greșeală într-o baltă până la gleznă? Și, sigur, să nu înjuri? Nu s-a întâmplat chiar așa, balta a fost mai mică, dar tot am zâmbit. Știi tu, am putut să respir . Am pășit dincolo de cortina neagră care îmi blochează privirea de atâta timp și m-am simțit viu.   A fost clipa în care mi-am adus aminte cât de bine îmi fac momentele astea și cât de mult îmi lipsesc. M-aș arunca în acest hău , căci mă simt în siguranță plutind. M-aș lăsa purtat de valuri, precum o barcă în derivă în mijlocul oceanului. Și totul va fi bine . Căci în ce colț de dimensiune paralelă poate merge greșit? Dar da, e dificil, căci hăul ăsta pe care mi-l doresc cu ardoare e atât de incongruent cu lumea asta... Și știi ce îmi mai place? Că o mică parte din mine vrea să îi pară rău pentru haosul ăsta. But it feels so right.

De fiecare dată când încep să scriu, mă opresc înainte să termin o frază. Apoi șterg. Încerc din nou, șterg. Realizez că în toată excursia asta pe care o fac în jurul soarelui, doar asta fac, țin cont doar de soare, căci așa funcționează un sistem solar. E o lume pe care am trăit-o, uneori mai intens și alteori mai puțin decât aș fi vrut. Sau, să zicem că ar fi mai corect să spun aceleași lumi pe care le-am mai trăit deja.  Acum urmez aceeași cale, căutând cu disperare în ciclicitatea asta orice ar putea fi diferit. Diferit și la fel, în același timp. Visul oricărui mic om de știință este să poată merge cât mai departe. Dar refuz orice asociere. Nu mai trebuie să înșir motivele pentru care îmi leg picioarele singur, iar apoi încerc din răsputeri să sar. Oricât de mult m-ai asigura că nu este singurul soare și că există mult mai multă viață în univers, mi-e teamă că asta nu-mi dezleagă picioarele. Am ajuns departe, știu asta, dar îmi trebuie mai mult. Ce este suficient de puternic pe

                Voi închide imediat ochii și nu voi mai fugi. Mă voi opri pur și simplu. Fără să am un adăpost, fără să existe un pocnit din degete care să mă trezească în patul de acasă, unde sunt în siguranță. Fără să am vreo certitudine – căci da, da… să nu am una mă sperie. Vezi? Ai spune că mint, căci îmi plac surprizele. Chiar îmi plac. Simt că aș putea trăi doar pentru imprevizibilitate! Și cu toate astea, îmi calculez  (aproape)  fiecare respirație. Să revenim. În clipa imediat următoare mă voi lăsa pe spate – îmi dau drumul fără să am habar de consecințe, dar ele vor exista. Poate voi fi prins, poate mă va durea, poate voi înceta să exist. Dar dacă m-a învățat ceva Cronos, este că le vom afla pe toate la timpul potrivit – nici mai devreme și nici mai târziu. Clișeic, ok, dar…     Tic. Tac. Tic. Tac.                 Știu că ne înconjurăm de începuturi și de sfârșituri. Atât de multe încât acaparează clipa de acum . Atât de multe începuturi, atât de multe sfârșituri, atât

                A fost un moment într-un trecut parcă îndepărtat în care am renunțat la „de ce?”. Motivația o am atât de bine întipărită în minte – în încercarea de a mă concentra pe ceea ce mi se întâmplă acum și de a scăpa de căutarea unor idei aparent irelevante. Nu numai că nu a funcționat, dar în acel moment mi-am ucis curiozitatea, imaginația și parcă și o parte din nucleul Universului meu. Treptat, m-am dezgolit și de principii, în încercarea de a le reclădi complet, să fie puternice de la un capăt până la celălalt.                 Trebuie să îmi găsesc sensurile. Îmi pare că devine tot mai greu să fac asta, căci energia de care am nevoie se află în partea nepotrivită a acestei galaxii. Să ajung acolo sau să îmi creez energia aici, unde mă aflu acum... Pe deoparte, tot timpul mi-a plăcut să călătoresc, doar că am făcut asta de atât de multe ori, încât simt deseori că farmecul a pălit, iar destinațiile au devenit neinteresante; dar ar fi o călătorie nouă, știu, una în care a

Mintea mi-e plină de imagini și povești, chiar dacă tace (acum). * Mă uit către tine, apoi închid ochii și cum îi deschid, marea se desfășoară în fața noastră. Stăm în fund pe nisip și din când în când, valurile ne udă picioarele desculțe. Fii fără grijă, locul acesta e doar al nostru . Aşază-te pe spate, trage aer adânc în piept, privește cerul fără nori și lasă clipele să te cuprindă, alături de aer, de miros, de sunetele valurilor și de infinitatea cerului. Memorează… Imediat cum expiri și clipești, vei simți că sunetul valurilor se amplifică, iar cerul nu va mai fi fără nori. Te ridici în picioare și vântul îți va răvăși părul tot mai tare. Apoi, de la primele picături de ploaie până când devii leoarcă vor trece, din nou, doar câteva momente. Fii fără grijă… Să nu cumva să ai tentația să te adăpostești! Doar memorează...  Uite, așa-i natura și așa funcționează ea. Imprevizibilitatea o face tare frumoasă.                 * Indiferent de câte attosecunde sau ani lumin