proiectul 667

E greu să iei decizii. În special genul ăla de decizii, doar pentru că vei trăi toată viața cu acel „what if”. Eu urăsc deciziile. Nu accept să fac compromisuri, nu accept să mă doară și să trăiesc cu asta ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Și totodată, mi-e greu să nu accept. E un adevărat război în mine și mi se spune că trebuie să intervin. Cineva trebuie să piardă... Cel mai ciudat este însă faptul că într-un fel știu ce ar trebui să aleg dar sunt prins într-un scaun. Legat. De ce nu pot să aleg ambele drumuri? Eu știu că aș fi fericit așa. Cronos pare să ne fi blestemat încă de la început. Vreau să mă pot teleporta de pe un drum pe altul, fără să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă... și tot așa. Vreau să știu că nu am fost nevoit să las ceva în urmă. Vreau să mă știu fără regrete. Scenariile sunt făcute. Zeci, în alte clipe sunt sute. Am nevoie doar de actori care să joace!   Mi-era dor de sentimentul ăsta, de tot ceea ce înseamnă teatru , scenarii și actori . A trecut

M ă simt ca într-un adevărat Big Bang. Implodez. Este destul de greu, căci mai înainte m-am asemuit unui magnet cu doi poli. Astăzi unul dintre ei este mai puternic decât celălalt și mă îndoi... Aș dori să opresc timpul în loc, dar ăsta nu este cel mai oportun moment, așa-i? Sunt atâtea secunde pe care le-aș retrăi la infinit... Urăsc timpul; îl urăsc pe Cronos. Am impresia că este cu adevărat ireversibil. Timpul, zic. Îi spune maturizare? Sau realizare? Vă urăsc, nenorociților! Dacă ar fi fost după mine... Nu pricep, zău. Se presupune că este viața mea. Universul meu. Totul se învârte pe lângă mine. Și... Aiurea. Vă urăsc! * Am decăzut,   drace. Lucifer mă cheamă. Vreau să fiu în borcanul meu, lăsați-mă în pace! De ce nu îmi pot alege solitudinea? E solitudine. So-li-tu-di-ne. Înțelegi? Dacă mă vei întreba, îți voi răspunde „nu știu”. Asta pentru ca nu știu. Și e pe bune. Lucifer mă cheamă. În plus, nu dau doi bani pe bacnotele de 5 lei. Eu votez cu solitudinea. Dacă există barc

cecilia::eyes și Kwoon la Kulturhaus, București Pentru mine a fost cel mai așteptat eveniment al acestei părți din an. În mod normal aș face un review întregii excursii, dar nu pot. Mă voi rezuma doar asupra serii cu adevărat speciale. Am mai luat parte la un eveniment marca Kogaionon și DonisArt, însă de data asta m-au cucerit total - datorită lor am început să iau în considerare ideea organizării unor asemenea evenimente pe viitor (motiv pentru care l-am întrebat pe Doru câte ceva; se pare, totuși, ca e mult mai greu decât pare). Teoretic, concertul trebuia sa înceapă la ora 20. Nu am știut cum funcționează exact toată treaba cu sesiunile de DVD (Sigur Ros, Mono, Spiritual Front și Rome), însă pentru început nu am dat importanță lor. Am intrat pe la 19, numai bine pentru a studia clubul nou-deschis. Cred că cel puțin jumătate de oră am tânjit la un tricou cecilia::eyes, dar prezența unui buget mic m-a readus cu picioarele pe pământ (doar din acest punct de vedere). În cele din urmă,