proiectul 667

Mă simt vinovat pentru că nu am mai scris cum obișnuiam odată. Nici calitativ, nici cantitativ. Scriam pentru că aveam ceva de exprimat; ce s-a întâmplat în ultima perioadă!? Iar prin minte îmi trec tot felul de gânduri pe care trebuie să le pun aici. E decembrie și momentul în care iarăși trag linie. Anul trecut am uitat să îmi scriu obiective, iar acum nu îmi aduc aminte să fi avut așa ceva în primul rând. Ăsta să fie motivul anului diferit și twisted (în niciun caz într-un sens rău, ci neutru) pe care l-am avut? Plus că mă simt atât de obosit și simt nevoia să schimb ceva; linia pe care o trag va fi extinsă, fără să aibă legătură cu ultimele 12 luni. De aceea, voi împărți postările, să nu amestec aiurea ideile și spiritualul cu materialul. Mintea mea cea organizată… A venit iarăși un moment în care realizez că mă pierd în o grămadă de acțiuni inutile și eu treptat uit de unde am plecat și încotro. Amân. Asta fac, amân. Și mă face să mă simt vinovat; spre exemplu, ce vreau eu să s

Am fost în vizită pe Marte... Tot acest timp m-am plimbat prin tot felul de povești, fulgere, păduri cu fauni, stări, vise, țări pe care le numeam Neverland sau Alaska. Unele au fost mituri și fantezii puerile, altele pilde exagerate sau poate doar ce am trăit eu. Și în tot acest timp m-am supus unor războaie ce, în cele din urmă, m-au format și am devenit eu. Până și astăzi am dat un război lung; m-am oprit atunci când am realizat ce se întâmplă. Și ieri m-am luptat și mâine voi face la fel, căci mă voi speria și mă lovi de alți pereți inexistenți. Poate nu voi scăpa de războaie vreodată și uite, asta nu-mi place! Încă nu m-am decis care e scopul vieții, ce trebuie făcut și celelalte lucruri, dar tot cred că lumea este sau trebuie să fie a mea. Fără a ști ce presupune asta, gândesc că mintea mea ar trebui să mute munți pe-aici și să construiască. Dar luptele mă obosesc și vreau să trăiesc în starea asta linștită de acum. Cotrobăind prin sertarul cu amintiri , realizez că acest deja-

Aș vrea să nu mă îndepărtez vreodată de mine. Cu toate că de multe ori sunt un prost; zic, fac, gândesc multele zburătoare ce-mi trec prin minte. Chiar îmi doresc să mă întorc pe pământul meu, pe o Terra frumoasă, acolo unde zace cel Cumpătat. * Eu mă blochez des în puncte istorice și aceleași intersecții idioate care mă fac irascibil. Urăsc repetiția și urăsc neputința. Și oamenii... Nu, pe ei nu îi urăsc. Oamenii ăștia care sunt atât de egoiști și răsfățați fără să-și dea seama! Urât egocentrici. Spre exemplu, au impresia că ajutând alți oameni sunt altruiști! Pff, și amuzanți! Ce mă fac eu cu ei? Nu pot să-i las așa de izbeliște, nu pe toți și nu tot timpul. Nu mă lasă inima! Dar eu nu sunt Dumnezeul lor... E arogant să mă bag peste alții, peste viața lor? Poate îndrăznesc să îi cutremur. Chiar și asa, nu vezi cât de derutați sunt!? Dar așa e, viața lor e viața lor, iar schimbând o cărămidă... Altă tencuială, vopsea, meșteșuguri. Riscant. Să fie sănătos să-i las așa? Viața lor e

Mă simt la pământ și nu cred că sunt în stare să fac asta . Parcă sunt cumva în plus, sau am impresia că încurc. Am impresia că rănesc sau voi răni. Știi, nu vreau să fiu în plus nicăieri! Am învățat cum sunt oamenii, îi cunosc foarte bine și uneori cred că în lume ar fi pace dacă eu doar mi-aș vedea de treaba mea. Mintea mea trăiește fără anestezie întoarcerea instinctelor mele primare și a gândirii mele egoiste și înguste. Totul începe să se învârtă în jurul unor limite morale impuse de un fel de posesivitate absurdă. E posesivitatea care mă face să mă simt un monstru. Și nu sunt capabil să mă lupt cu ea. Nu mă simt în stare, pur și simplu. Ai habar cât de tare mă irită asta? Normal că vreau să fug de războiul pe care știu că oricum l-aș pierde și să îi salvez pe toți de mine. Cine știe când voi deveni un fel de Hulk al personalității și voi începe să distrug tot ce se află în jurul meu? ...și asta doar pentru că îmi scap de sub control. Nici măcar nu știu de la ce a pornit totul!

Întotdeauna este vorba despre ceea ce simți, apoi despre ceea ce gândești și ce spui. Și ce faci, desigur. Sau, în cazul actual, important este nivelul de alcool din sânge. La fel, este vorba despre momentul potrivit... De chestiile în care tu crezi și ceilalți le consideră deplasate. Îmi asum responsabilitatea asta, dar de asemenea știu că din cele șapte miliarde, poate nu există patru persoane care să fie pe aceeași lungime de undă. Este vorba despre lucrurile pe care le gândesc și poate sunt ciudate. Este vorba despre iubirea pe care o simți în tine și care are nevoia de a ieși afară, de a fi împărtășită. Lucuri pe care ajungi să le spui doar atunci când ești măcar amețit, căci ești prea timid în realitate și profiți inconștient de ocazie. Și ți-e frică de faptul că a doua zi lumea ar putea uita cine ești tu. Cine ești tu în totalitate sau substratul tău profund. Toți îl avem, sau cel puțin asta vreau eu să cred, optimistul din mine. Mie, personal, mi-e frică să nu îndepărtez oam

E puțin cam complicat, știi? Perioada asta mă face oarecum agitat, mi se pare cea mai aiurea dintre toate părțile călătoriei. Totul e o călătorie de fapt, iar cum ziceam, începutul său e aiurea. Pentru că... pentru că îmi pun atât de multe întrebări, încerc să mă gândesc la felul lucrurilor de a fi, în special la cele care urmează. Cel mai mult persistă îndoiala asupra acțiunilor mele. Și apoi vreau să le modelez cumva. Cu tot cu literele ce le inițiază și apoi cuvintele, iar când vine vorba de concretizare... iese ceva diferit, ca de obicei. Și continui să analizez, să verific, să mă gândesc, să mai ascult câteva melodii și iar să analizez, sau în alte situații doar mă blochez și tac. Pe scurt, mi-e teamă să nu arunc o piatră pe calea ferată iar trenul meu să deraieze. Nu-mi place atunci când trenurile deraiază și eu sunt prin împrejurimi. Mai ales când e vorba despre trenul meu... Asta, și faptul că e doar începutul. Și pașii ăștia mărunți cu care înaintez eu acum mă fac să mă compor

Cred că genul ăsta de articole mă caracterizează acum. De o perioadă nu mai am inspirație deloc pentru cele fantastico-abstracte. Pe viitor știu sigur că cele abstracte vor mai exista, căci așa sunt eu în unele/multele mele momente. Probabil voi încerca să-mi dezvolt partea cu descrierea evenimentelor/formațiilor (de fapt, descrierea în general îmi dă bătăi de cap) - am impresia că limbajul meu e tâmpit când vine vorba de recenzii. Mă rog, am tot avut în minte dorința de a-mi scrie „realizările” aici. Mi-am zis că aștept să termin cu bacul, apoi să termin cu admiterea. După am scris ceva, dar când am recitit a doua zi am renunțat și am șters postul de pe blog. Și au trecut vreo două săptămâni pentru a mă întoarce la editat. Sunt în concediu! Știu că am zis că voi povesti despre The Festival of Dreams - prima mea experiență mai serioasă atât dpdv. organizatoric cât și muzical (cum am spus că voi scrie și despre Anathema... dar să mă țin parțial de unul dintre cuvinte). Am cunoscut at

Orice s-ar fi întâmplat în trecut, eu am trecut peste. Cu certitudine. Ăsta e un lucru ce mă sperie prea tare la mine - ușurința cu care merg înainte. Am altceva de făcut în afara acceptării? Mă irită pe mine cum de fiecare dată zic „asta e!” și sunt convins că am câștigat potul cel mare. Și chiar sunt convins! Mă uit la mine de la distanță și spun „frate, ăsta a câștigat acum! uită-te la el! l-ai mai văzut așa?”. Și răspunsul vine... - „De fiecare dată!”. Așa este, nu mai exagerez acum. Mi-am zis că mă pun la punct peste câteva săptămâni; am peticit câțiva stâlpi, ar trebui să țină până atunci. Dar mă întreb dacă într-adevăr voi reuși asta. Toate luptele pe care le-am dus cu mine în mine m-au obosit. Vreau să cred că a venit momentul în care mă decid ce voi face de acum înainte, să nu cumva să mai fiu pus în asemenea situații. Nu am știut niciodată ce presupune o maturizare; spre exemplu, nu mă gândeam că voi ajunge să beau cafea... Nu eu sunt cel maturizat. Eu sunt cel din totdeauna

- Mai ești confuz? mă întreabă. Îmi e greu să-i răspund. Mai sunt confuz? Mintea mea îmi zboară departe și privirea mi se fixează asupra scrumului din scrumiera ce stă pe masă. Îmi pun capul pe umărul ei, iar ea începe să-și plimbe degetele prin părul meu. E cald și bine aici, la ea. Mai sunt confuz? - Nu știu... îi răspund. Mă gândesc că da. Nu-mi mai place să mai răscolesc printre gânduri. Vreau să le las așa pentru o perioadă. E aiurea, mă crezi? E in-cre-di-bil de aiurea tot ce se întâmplă acum! - Și dacă e atât de aiurea, de ce nu te cari? Nu te înțeleg, lumea e mare. - Eu încă cred. Cred în... știi tu, posibilitatea de a se termina cum îmi doresc eu. Dumnezeule, tot timpul am fost cel care a cedat prea repede. Iar acum vreau să lupt și eu. Cum de ce mai stau în aiureala asta? Nu îmi doresc să ...uit, simplu. - Ești mult prea încăpățânat. DIN NOU! zbiară, o urăsc atunci când zbiară. Vrei să fii tu deșteptul pământului și să îmi demonstrezi mie că orice căcat pe care ți-l

În cele din urmă, soarele va câștiga. Oricum strălucește. (îmi pare rău pentru metaforă, am scris mai jos că voi înceta să vorbesc despre mine)

" Distractions from the truths we dare not face... At the edge of the universe, there are a million angels... " (Anathema - Sentient) Mă gândesc că poate ar fi trebuit să închei „stările” cu articolul ăsta, să nu zic d e întreg blogul. Mi-ar plăcea să termin cu totul, dar nu știu dacă m-aș putea abține din scris. Îmi place toată treaba asta cu blogul, îmi place să fiu citit și mai ales îmi place să scriu. E o chestie a mea , dar poate a venit, totuși, acel moment - să las totul deoparte și să mai fac un pas înainte. De multe ori m-am gândit să îmi scriu un testament. Să știu că va cânta cineva pe bassul meu și după ce voi muri și își va aduce aminte de mine. Va vorbi în concerte despre ce om bun am fost eu. Nu știu de ce merg atât de departe, poate când voi fi mort nu voi mai fi interesat să mă aflu în centrul atenției. Și la fel de aiurea e faptul că presupun că ar trebui să lucrez constant la testamentul ăsta. Cândva aș fi vrut să las un lucru drag unei persoane c

„ Dac ă îți spun că zbor, vreau să știi că e din cauza ta...”, ziceam. Cânt acum pentru lumea aia a mea și nebună. Sau pentru ce există deja, dar prin g ânduri . Lumea aia… ! Acea linie albastră de la orizont, locul „dintre” . Știi tu, lumea care, ca și în film, mi-ar fi subordonată. Imaginează-ți doar că ai face parte din ea. Am trece prin toate anotimpurile într-un singur pas și ne-am opri în canicula verii - asta pentru tine. Eu vreau să plouă cu muzică. Iar apoi ți-aș da și ție aceleași drepturi, să fim egali. Am încredere în tine. Zici că (e) prea mult? Habar nu am de ce, poate așa sunt eu. Sau poate… Poate ești tu vinovată de toate astea. Mie, personal, îmi pare bine …pentru că observ cât de ciudat este totul și cât de ciudat sunt eu. Dar dacă nu aș fi ciudat, ce aș fi? Eu sunt Mihaiul. Mihai cel Mihai. Încerc să mă obișnuiesc cu întreaga situație. Încerc și încerc și încerc. Oricum mi-am promis că va fi ultima. Și, mă rog, ultimul capitol despre mine . Despre stările mele

Dac ă îți spun că zbor, vreau să mă crezi. Păcat că de multe ori reacționez prea exagerat și acțiunile mele îmi par urâte și fără sens. Eu îmi par fără sens. Ca și berea asta neagră. E amară și fără sens. Am uitat să-ți spun că nu îmi place cafeaua. Și știu să fiu narcisist. Și să fiu entuziasmat. Și mai știu să fiu eu foarte mult. Știu să devin agitat când mă gândesc la... Dar, bine, sper să le descoperi tu pe toate astea. Iar acum nici nu vreau să mă gândesc la toate lucrurile care ar putea fi urâte. Și daaa, pot să zbor! Mai și dansez din când în când, dar nu îmi place când mă vede cineva. Uite, acum dansez. Dansez. Cât de ciudat pot să scriu uneori! Astea-s stările mele. Ciudate, așa-i!? Ei bine, cu tot cu ele, eu sunt fericit. Și știi, eu când sunt fericit nu prea pot să scriu! Și când mă gândesc la toate chestiile pe care le fac, mă pufnește râsul. Dar mă crezi că nu am fost mai fericit? Nu așa. Cu toate că eu sunt foarte entuziasmabil, așa... Acum nu pot să ating/cuvintele ce

De ce ne urmărește istoria? De ce ne pune în aceleași situații? Scutindu-mă de căcaturile cu „trebuie să înveți”, că doar am învățat destul. De ce trebuie să existe granițe, să existe alte lumi și tot felul de porcării de genul? Urăsc să existe o distanță. Și mai urăsc - dar știi cum? TERIBIL DE MULT - cuvântul „imposibil” și tot ce presupune el. M-am obișnuit să stau pe insula mea pustie. De parcă nu ar exista civilizație. Consider, deja, că eu sunt un naufragiat în adevăratul sens al cuvântului. Nu pot decât să mă îngrop în beția asta, sau în ideea că mâine ar fi sfârșitul lumii. Mă gândeam o vreme că viața mea se va învârti în jurul unor inutilități. Nu m-am abătut de la asta, din ce văd că mi se întâmplă, dar poate mă salvează sfârșitul ăsta al lumii. Imaginează-ți! Fără bac, fără ...problemele mele existențiale! Nu aș mai cânta în fața a 20000 de oameni la anul, dar dacă există un rai și voi cânta acolo în fața a miliarde? Eu nici nu mă văd îmbătrânind, să-ți spui drept. Doar aban

Evenimentul de vineri seară a fost cu siguranță printre cele mai așteptate concerte ale acestei jumătăți de 2011 în Brașov, mai ales că Alternosfera este una dintre cele mai iubite formații cântătoare în limba română. În deschiderea moldovenilor aflați în turneu de promovare al noului album, „Virgula”, aveau să cânte Mat , o trupă tânără din Iași. Publicul și-a făcut apariția în club începând cu ora 8, astfel Rockstadt-ul devenind repede neîncăpător pentru cele peste 200 de suflete. Am fost tare surprins să observ atât de multă lume, având în vedere că prețul de 20 lei pentru un eveniment nu este tocmai la îndemâna oricărui brașovean. Dar, din fericire, se pare că pentru muzică și Alternosfera nu a existat niciun fel de criză economică, ba poate chiar un motiv important pentru un refugiu de rutina zilnică. Astfel, concertul organizat de Metalsupport a însemnat un succes încă de dinaintea începerii sale propriu-zise. Cei din Mat nu s-au lăsat așteptați și au urcat pe scenă chiar

Știe că nu îmi place să fumeze și totuși și-a aprins țigara când m-a văzut intrând în cameră. Am încercat să o conving de multe ori să se lase, dar la urma urmei, e treaba ei. Trebuie să o iubesc așa. Străbat încăperea și mă așez lângă ea pe canapea. Privesc pentru câteva clipe în gol, iar apoi spun: - Știi, starea asta e foarte confuză. Simt că trăiesc, în sinea schimbării. Trăiesc din nou! Tu nu te bucuri că blocajul ăla al meu a dispărut? Continuă să fumeze. Trage fumul adânc în piept, probabil așa îi place ei... Nu îmi răspunde, astfel continui: - Da... Săptămânile astea au părut secole! Habar nu ai câtă gratitudine am în mine acum. I-aș îmbrățișa pe toți; sunt fericit! Fericit că pot respira lejer. Fericit că am fost salvat... Problema mea, însă, e că habar nu am cum să reacționez. Nu știu ce să fac, de ce să fac sau cum să fac. Când voi scăpa de toate astea? Imediat ce trage încă fum îmi spune: - Când vei fi sincer și te vei accepta, dragule...

Au mai rămas doar trei zile până la festival! E o stare foarte entuziasmantă și alertă, dar și oarecum copleșitoare când mă gândesc în detaliu. Copleșitoare într-un sens pozitiv, cred. Să cânt pe o scenă mi-am dorit de mulți, mulți ani, având în vedere că de când mă știu, atunci când ascult muzică, îmi imaginez că sunt în fața unui public și fac parte din trupa respectivă. Că am trecut de la tobe la chitară, voce și mai apoi la bass, nu mai contează, căci primele au fost „încercări” imaginare. Apoi, mai este și partea organizatorică. Asta nu mi-am dorit-o de prea mult timp și a venit pe nepregătite. Nu îmi imaginam acum un an unde voi ajunge. Chiar înseamnă mult pentru mine. Și partea amuzantă e că sâmbătă va veni și un organizator pe care îl apreciez și pe care l-am întrebat aproape acum un an „cum stă toată treaba asta cu organizatul”. Ei bine, mi-a „tăiat-o” din prima, zicându-mi să stau în banca mea cât de mult pot și să mă bucur cât organizează alții concerte. Destul de just di

Mă bucur că în sfârșit se apropie festivalul. Zilele astea voi scrie și un mic preview din ipostaza în care mă aflu. Până atunci, enjoy the video, citiți comunicatul, ascultați trupele pe care nu le cunoașteți (mai puțin Laonlyness - un proiect surpriză) și sper să ne vedem acolo! Next Dream Event are deosebita plăcere de a vă invita în data de 7 Mai 2011 la prima ediţie The Festival Of Dreams , un festival dedicat muzicii ca poartă către un alt univers, un univers unic al evadării în frumos, în visare. Selecta sală a Centrului Cultural Reduta din Braşov va fi gazda dumneavoastră pe parcursul a 3 ore de muzică, asigurându-vă mediul cel mai plăcut pentru o audiţie perfectă a celor trei nume ce vor urca pe scenă. Trupa ce va deschide seara, QUANTIQ , surprinde nu numai prin media vârstei componenţilor ei, dar mai ales prin abordarea stilistică. Mai mult spus, formaţia se axează pe mai multe stiluri muzicale diferite, plecând de la un soft-rock melancolic, ajungând chiar la alternativ

Oricât ai spune, nu mă simt schimbat. Sau nu mă simt ATÂT de schimbat, precum ei spun... Eu am fost Mihai, sunt Mihai și voi fi Mihai - cu micile mele scăpări. Sunt perfect împreună cu ele. Perfecțiunea înseamnă, de fapt, ceea ce ești. Ceea ce sunt, în cazul de față. E o seară tare bună de ascultat post-rock. GIAA mi se par melancolici acum, dar dimineață dansam. Serios, nu e ca și cum ar fi ceva în neregulă cu mine. Sunt bine, sunt bine. E un spațiu de care am nevoie. Ce mă sperie, într-adevăr, este să nu devină un spațiu permanent. Sincer, nu aș putea rezista așa. Temporar pot zice că e bine, tare mulțumitor. Știi cum e atunci când ești sătul? ...când ți se face rău doar gândindu-te la acel lucru? Așa mă simt. Sătul! Sătul de agitație, sătul de certuri, sătul de mofturi sau teribilisme. Am ascultat mulți ani felurite povești una mai complicată ca alta. Și am mai și trecut prin ele. Iar paharul s-a umplut... Fiind un pahar uman și, desigur, mai mare, ia mai mult timp până la golire.

Prima parte AICI . Astăzi se împlinesc 14308 ani din ziua în care a dispărut. Am așteptat-o pe același doc de când a plecat. Acolo unde mi-a spus că ne vom revedea. Nu am plecat nicio secundă! Îmi este încă frică să dorm, frică să-mi închid pleoapele pentru o clipă, căci s-ar putea să o pierd. Cu toate că m-am gândit de multe ori să plec de aici, dar… Pe cine păcălesc? Mi-am răscolit memoria cu permisiunea lui Cronos: orfelinatul și faunul nu mi-au dat pace. Luminează pregnant la linia orizontului - nu am cum să uit. Iar singurele răspunsuri sunt pur ipotetice. Amintirile există, dar nu și logica. Îmi aduc aminte cât de genială era iarna atunci. Iar ea… Ea era om! Da… vremea pe când cea care pretindea că e din Țara Galilor era om! Și îmi mai aduc aminte că îi plăcea mult să râdă. Alte fragmente din minte îmi arată imaginile unui coridor infinit, dar pe care ea reușea să îl străbată învârtindu-se. Tot ea m-a convins să urc prima dată pe scenă. M-a criticat subtil. Dar totul era altf

Hai să ne pierdem! Tu și cu mine. Sunt melancolic de fericit! Zbor printre gânduri cu mine și tine. Iar totul se întâmplă fără limite. Eu urăsc limitele. Și, cu toate astea, mă blochezi! Fără a avea vreun sens. Tu mă blochezi! Apoi... Nu. Nu, eu oscilez între ceea ce simt. Ăsta-s eu. Asta fac eu. Oscilez! Uneori mă înspăimântă gândul că podul, care exista acolo încă de dinainte de aterizarea ta pe această planetă, s-ar putea rupe la un moment dat. E podul nostru de piatră. Podul pe care, cel puțin, eu, îl știam de atâta timp... Podul pe care am visat să-l locuiesc de când am apărut și eu aici. E un pod perfect, asta îți pot spune. Iar acum, când îți voi zice că tu l-ai construit, vei fi confuză. Dar, bine, nici eu nu înțeleg prea multe. Revenind la podul nostru, mai îmi e teamă că la un cutremur, el se va prăbuși. Nu m-ar deranja să te știu de aceeași parte cu mine, dar dacă tu vei dincolo? Sau, dacă vei pleca? Știu, știu, știu. Zici că nu vei pleca. Și te cred, puiule. De asemenea,

Să-ți mai povestesc despre lume? Nu e suficient cît știi tu? Adevărul e că îmi place să fac asta. Îmi place să mă pierd... Să mă pierd în oameni. Printre oameni. Îmi place să mă las purtat lent de val. Pe val. Și să mă ducă departe. Și tot așa, mă duce sentimentul departe. Iar acum aș zice că sunt claustrofobic. Pămîntul! prăbușindu-se peste mine... Am atît de multă încredere în... ! Și se rotește! Totuși se rotește! Dacă aș putea vreodată face diferența. Ce scriu e atît de abstract... ATÎT de abstract! Vreau să contez, știi? Vreau să îmi analizezi tu mintea și să-mi spui că nici nu exagerez. Că doar fac asta zi de zi. Sunt confuz. Al naibii de confuz. Și distrat. Pentru că omiți, omiteți, anumite lucruri. Iar acelea sunt cele mai importante. Legate de mine, desigur. În seara asta am promis că sunt mai important față de restul zilelor. Și funcționează... Dar tot sunt slab. Tot există acea fisură care, fiind descoperită, mă... distruge în fața celorlalți. Nu pot decît să mă retrag înce

Am adormit tare greu aseară. M-am gândit și m-am gândit... Sper că Biserica mea nu a fost construită în van; și mai ales că are o fundație solidă. Degetele au stat încrucișate toată noaptea, sperând cu tot copilul din mine că astăzi va fi puțin altfel. De fiecare dată fac asta. * Eu pierd oameni, asta fac. Așa am impresia. Da, singurătatea nu-mi place. Aia, de aia zic! Iubesc muzica din tot sufletul. Poate ea... M-am săturat de orice sentiment greu, apăsător; vreau... vreau atât de multe. M-am săturat de tot ce înseamnă stereotip. Și mai ales, m-am săturat de căutări și de gândurile mele negre. Paranoia mea. Încă o am! La naiba cu ea. La naiba cu tot. De ce nu pot să dau, pur și simplu, un restart? Doamne, ce bine ar fi dacă aș avea un buton pe care să-l apăs și să ajung în te-miri-ce univers paralel. Poate dincolo nu voi face aceleași greșeli. Poate nu o să mai fiu preocupat să nu calc strâmb. Pentru că perfectul e atât de relativ... Și mi-e greu să iau vreo decizie, mă gândesc

Ai fi tu în stare să mă lași atât de dezolat? Sper că nu. Căci hora întocmită de soartă mă epuziează când și când. În special când îmi place să mă uit în depărtare. Culmea e că deși am ochelari, văd departe, puiule... * Valsăm rapid pe scenă; ne înălțăm cât mai sus. Iluzia prinde aripi încet, încet. Pe măsură ce pașii noștri se ondulează în aer, gravitația pare să-i dea drumul din ce în ce mai mult. Ajunge să atingă podeaua scenei din ce în ce mai rar. Mult mai rar ca pașii mei... Dar, deodată, lumea se rupe în două! Haosul ne propulsează aproape de Marte. Iar imaginea este terifiantă. Scena orbitează acum Universul. Valsul meu se intensifică, mă rotesc cu viteza luminii. Eu sunt lumina; sunt soarele. Pe-alocuri, mă prefac în furtună, iar uraganul meu o absoarbe pe cea care încă zboară lângă mine. Îi simt părul ud cum îmi atinge brațul. - Ce mai e acolo? și arăt către fosta planetă albastră acum sfâșiată. - O lume a formelor, îmi zice. Între timp, uraganul meu s-a uscat, căci simt cum

Postul original AICI (2 iunie 2009); modificat în 17 februarie 2011. Morfeu îmi șoptește că e totul e bine și că nu este străin. De fapt, chiar îl cunosc de mult timp, dar ceva nu-mi pare a fi în regulă. E optimist, iar felul în care o spune mă face și pe mine să mă simt încrezător, fără a-l înțelege. Îmi mai spune că el nu a fost niciodată acolo, indicându-mi locul în care se află Cronos. * Miroase a iarnă. Tot timpul am fost fascinat de ninsoarea lentă și felinarele pale. Însă momentul în care Îi văd pe cei doi mă cuprinde frica. Încerc totuși să mă prefac că nu i-am observat. Încep să pășesc ușor și timorat, dar în ritm de vals. * Două viori se înalță cu eleganță printre fulgi. Îi invită la dans. În spatele meu simt prezența cuiva. Întorc capul și văd silueta unei fete ce dansează printre fulgi în ritmul viorilor. Îmi place și mă uit insistent. Se apropie de mine cu pași repezi și, odată ajunsă lângă mine, începe să se învârtă în jurul meu, fredonând versuri ce se po

Ce mi s-a p ărut ciudat la început, era spațiul în care locuiam. Accesul în curte se făcea printr-un fel de culoar în care nu încăpeau două persoane. Și știu sigur că pe-atunci erau două scânduri care „alcătuiau” podeaua coridorului - în dreapta era beton, căci casa se află sub nivelul străzii, iar în stânga era casa propriu-zisă. Mă rog, în ziua despre care vorbesc, pierdeam vremea cu A. și încă niște persoane pe care le-am cunoscut atunci - ceva prieteni de-ai lui. Stăteam pe „sub Tâmpa” - la doi pași de acea casă. Era vară și ne-am adunat cum obișnuiam să o facem tot timpul... Referitor la cei pe care i-am cunoscut atunci: erau vreo trei sau patru, nu îmi aduc aminte decât de ea . Știu cum arăta la față și cam cât de înaltă era. Restul, habar nu am. Parcă mai era un tip din Șaguna. Parcă. Cât de mult îmi displace atunci când uit ce se întâmplă. Ar fi trebuit să descriu toată ziua acum, însă mintea mea s-a pierdut prin detalii... exact ca printr-un labirint. Trecând peste s

Aș scrie despre tine. Ți-aș vorbi, cred. Câte în lună și în stele. Dar mi-e frică acum să mă uit acolo dacă ești pe cer, pentru ca nu vei fi... Așa-i? Mi s-a spus că tu ai pereche. Un fulger pereche. Îi păcat, că amu’... Mamă, sunt atâââât de electrocutat. Și mintea mea o ia razna. Neuronii fac sinapse aiurea. Nervul IX la un moment dat ajunge să fie V. Îți dai seama? Păi iubire, asta-i biologie. Nici măcar eu nu o știu. Și, Dumnezeule, acum nu se va apuca vreun medic să mă citească, nu? Și nici fulgerul nu dă la medicină. Îi (la) uman, așa știu. E fulger (de) uman, frateeeee. De ce nu trăsnește acum? Cer prea multe? Am realizat atâtea și e ciudat, pentru că acum aș simți nevoia să fac niște ritualuri d-alea de chemare a furtunii. Că apoi când mă voi trezi, cât de mândru voi fi, dar pulsul tot îmi va sta pe acoperiș. Coaie, spune-mi dimineață că nu am nimic de pierdut. Dar acum, căcat... VĂD DOUĂ FULGERE. Cred. Și e mind-numbing. Fucking. Whatsoever. Îmi vreau pacea. Îmi vreau... totul