proiectul 667

Postul original AICI (2 iunie 2009); modificat în 17 februarie 2011. Morfeu îmi șoptește că e totul e bine și că nu este străin. De fapt, chiar îl cunosc de mult timp, dar ceva nu-mi pare a fi în regulă. E optimist, iar felul în care o spune mă face și pe mine să mă simt încrezător, fără a-l înțelege. Îmi mai spune că el nu a fost niciodată acolo, indicându-mi locul în care se află Cronos. * Miroase a iarnă. Tot timpul am fost fascinat de ninsoarea lentă și felinarele pale. Însă momentul în care Îi văd pe cei doi mă cuprinde frica. Încerc totuși să mă prefac că nu i-am observat. Încep să pășesc ușor și timorat, dar în ritm de vals. * Două viori se înalță cu eleganță printre fulgi. Îi invită la dans. În spatele meu simt prezența cuiva. Întorc capul și văd silueta unei fete ce dansează printre fulgi în ritmul viorilor. Îmi place și mă uit insistent. Se apropie de mine cu pași repezi și, odată ajunsă lângă mine, începe să se învârtă în jurul meu, fredonând versuri ce se po

Ce mi s-a p ărut ciudat la început, era spațiul în care locuiam. Accesul în curte se făcea printr-un fel de culoar în care nu încăpeau două persoane. Și știu sigur că pe-atunci erau două scânduri care „alcătuiau” podeaua coridorului - în dreapta era beton, căci casa se află sub nivelul străzii, iar în stânga era casa propriu-zisă. Mă rog, în ziua despre care vorbesc, pierdeam vremea cu A. și încă niște persoane pe care le-am cunoscut atunci - ceva prieteni de-ai lui. Stăteam pe „sub Tâmpa” - la doi pași de acea casă. Era vară și ne-am adunat cum obișnuiam să o facem tot timpul... Referitor la cei pe care i-am cunoscut atunci: erau vreo trei sau patru, nu îmi aduc aminte decât de ea . Știu cum arăta la față și cam cât de înaltă era. Restul, habar nu am. Parcă mai era un tip din Șaguna. Parcă. Cât de mult îmi displace atunci când uit ce se întâmplă. Ar fi trebuit să descriu toată ziua acum, însă mintea mea s-a pierdut prin detalii... exact ca printr-un labirint. Trecând peste s