proiectul 667

Prima parte AICI . Astăzi se împlinesc 14308 ani din ziua în care a dispărut. Am așteptat-o pe același doc de când a plecat. Acolo unde mi-a spus că ne vom revedea. Nu am plecat nicio secundă! Îmi este încă frică să dorm, frică să-mi închid pleoapele pentru o clipă, căci s-ar putea să o pierd. Cu toate că m-am gândit de multe ori să plec de aici, dar… Pe cine păcălesc? Mi-am răscolit memoria cu permisiunea lui Cronos: orfelinatul și faunul nu mi-au dat pace. Luminează pregnant la linia orizontului - nu am cum să uit. Iar singurele răspunsuri sunt pur ipotetice. Amintirile există, dar nu și logica. Îmi aduc aminte cât de genială era iarna atunci. Iar ea… Ea era om! Da… vremea pe când cea care pretindea că e din Țara Galilor era om! Și îmi mai aduc aminte că îi plăcea mult să râdă. Alte fragmente din minte îmi arată imaginile unui coridor infinit, dar pe care ea reușea să îl străbată învârtindu-se. Tot ea m-a convins să urc prima dată pe scenă. M-a criticat subtil. Dar totul era altf

Hai să ne pierdem! Tu și cu mine. Sunt melancolic de fericit! Zbor printre gânduri cu mine și tine. Iar totul se întâmplă fără limite. Eu urăsc limitele. Și, cu toate astea, mă blochezi! Fără a avea vreun sens. Tu mă blochezi! Apoi... Nu. Nu, eu oscilez între ceea ce simt. Ăsta-s eu. Asta fac eu. Oscilez! Uneori mă înspăimântă gândul că podul, care exista acolo încă de dinainte de aterizarea ta pe această planetă, s-ar putea rupe la un moment dat. E podul nostru de piatră. Podul pe care, cel puțin, eu, îl știam de atâta timp... Podul pe care am visat să-l locuiesc de când am apărut și eu aici. E un pod perfect, asta îți pot spune. Iar acum, când îți voi zice că tu l-ai construit, vei fi confuză. Dar, bine, nici eu nu înțeleg prea multe. Revenind la podul nostru, mai îmi e teamă că la un cutremur, el se va prăbuși. Nu m-ar deranja să te știu de aceeași parte cu mine, dar dacă tu vei dincolo? Sau, dacă vei pleca? Știu, știu, știu. Zici că nu vei pleca. Și te cred, puiule. De asemenea,

Să-ți mai povestesc despre lume? Nu e suficient cît știi tu? Adevărul e că îmi place să fac asta. Îmi place să mă pierd... Să mă pierd în oameni. Printre oameni. Îmi place să mă las purtat lent de val. Pe val. Și să mă ducă departe. Și tot așa, mă duce sentimentul departe. Iar acum aș zice că sunt claustrofobic. Pămîntul! prăbușindu-se peste mine... Am atît de multă încredere în... ! Și se rotește! Totuși se rotește! Dacă aș putea vreodată face diferența. Ce scriu e atît de abstract... ATÎT de abstract! Vreau să contez, știi? Vreau să îmi analizezi tu mintea și să-mi spui că nici nu exagerez. Că doar fac asta zi de zi. Sunt confuz. Al naibii de confuz. Și distrat. Pentru că omiți, omiteți, anumite lucruri. Iar acelea sunt cele mai importante. Legate de mine, desigur. În seara asta am promis că sunt mai important față de restul zilelor. Și funcționează... Dar tot sunt slab. Tot există acea fisură care, fiind descoperită, mă... distruge în fața celorlalți. Nu pot decît să mă retrag înce

Am adormit tare greu aseară. M-am gândit și m-am gândit... Sper că Biserica mea nu a fost construită în van; și mai ales că are o fundație solidă. Degetele au stat încrucișate toată noaptea, sperând cu tot copilul din mine că astăzi va fi puțin altfel. De fiecare dată fac asta. * Eu pierd oameni, asta fac. Așa am impresia. Da, singurătatea nu-mi place. Aia, de aia zic! Iubesc muzica din tot sufletul. Poate ea... M-am săturat de orice sentiment greu, apăsător; vreau... vreau atât de multe. M-am săturat de tot ce înseamnă stereotip. Și mai ales, m-am săturat de căutări și de gândurile mele negre. Paranoia mea. Încă o am! La naiba cu ea. La naiba cu tot. De ce nu pot să dau, pur și simplu, un restart? Doamne, ce bine ar fi dacă aș avea un buton pe care să-l apăs și să ajung în te-miri-ce univers paralel. Poate dincolo nu voi face aceleași greșeli. Poate nu o să mai fiu preocupat să nu calc strâmb. Pentru că perfectul e atât de relativ... Și mi-e greu să iau vreo decizie, mă gândesc

Ai fi tu în stare să mă lași atât de dezolat? Sper că nu. Căci hora întocmită de soartă mă epuziează când și când. În special când îmi place să mă uit în depărtare. Culmea e că deși am ochelari, văd departe, puiule... * Valsăm rapid pe scenă; ne înălțăm cât mai sus. Iluzia prinde aripi încet, încet. Pe măsură ce pașii noștri se ondulează în aer, gravitația pare să-i dea drumul din ce în ce mai mult. Ajunge să atingă podeaua scenei din ce în ce mai rar. Mult mai rar ca pașii mei... Dar, deodată, lumea se rupe în două! Haosul ne propulsează aproape de Marte. Iar imaginea este terifiantă. Scena orbitează acum Universul. Valsul meu se intensifică, mă rotesc cu viteza luminii. Eu sunt lumina; sunt soarele. Pe-alocuri, mă prefac în furtună, iar uraganul meu o absoarbe pe cea care încă zboară lângă mine. Îi simt părul ud cum îmi atinge brațul. - Ce mai e acolo? și arăt către fosta planetă albastră acum sfâșiată. - O lume a formelor, îmi zice. Între timp, uraganul meu s-a uscat, căci simt cum