proiectul 667

Orice ajung s ă scriu... Planetă. Epsilon Eridani. La capătul lumii și în țara aspră a minunilor. Low self-control. 2012. Povestea unui simbol. Obsesie. Evadare. Very low self-control. Bass. Moarte stranie. Regat arzând. Gap. Geneză. Iubesc. Operă. Al treisprezecelea soare. Masca. Iarbă. Trei părți. Vin roșu. 19, 21, 13, 14, 5, 6. Dans. Schimbare. Stele. Zeu. Albastru. Zeu albastru. Regat. Zeu astronaut. Pace. Auschwitz. Zeu negru. Instrumental. Pereți albi. Dragon. Chibrit. Gaură neagră. Și foc. Zece etaje. Lung. Ceață deasă. Crivăț. Pădure. Rusia. Depth. Noi, cei care locuim... Sunet. Constelații. Australia. Atlantida. Drum. O lume la picioare. Băț și bețe. Bere nefiltrată. Alune. Călăuză. Fum. Alternativ Quartet. Cetate. Finlandeză. Pierdere. Leacuri. Nebunie. Plumb. Înțelegere. Karma. Pian. Cântare. Straniu. Vieți paralele. Iubire. Căldur

Am supravie țuit. Suntem încă aici... și tu, și eu. Îmi urmează o perioadă de tranziție, întrucât Universul în care am crezut atâta timp, m-a făcut să nu mai înțeleg nimic din legile sale. Ceea ce face el mi se pare haotic, iar când una dintre acele legi îmi spune că „nimic nu este degeaba, fără rost” și nu se autorespectă, Universul își pierde sensul. E complicat și aiurea. Poate că nu voi pleca de aici. Ar însemna să te părăsesc și pe tine, să îmi părăsesc planeta. Oh, toată agitația asta mă induce într-o stare tare stranie. Haos peste tot și nu mă pot preface că nu îmi place. Chiar și așa, ajung astfel să îmi verific de două ori gândurile ce urmează să se transforme în cuvinte vorbite sau scrise, să nu cumva să întrec niște limite care m-ar băga în necunoscut complet. Și nu te pot părăsi. Sunt mult, dar mult! prea atașat. Oh, planeta... Mă gândesc că, oricum, cel mai înțelept lucru pe care aș putea să-l fac este să las lucrurile să vină de la sine. Să nu mă mai complic cu dori

Astăzi mă simt stăpân pe mine. Aș îndrăzni să spun chiar pe întreaga situație. Nu este altceva decât... Nu știu, am un surâs constant pe față. Surprinzător, e doar surâsul și atât. Câta pace...! Mă întreb dacă într-adevăr există regatul meu, căci în jur, acum, e doar liniște. Poate că nici măcar nu sunt în lumea mea și am nimerit întâmplător aici. Și ce mă fac dacă îmi place? Ce mă fac dacă voi fi alungat? Poate că nici măcar nu sunt eu. Ceva e diferit, observi? Neliniștea, creaturile, cetățile, labirintul poate? Nu le văd. Poate că nici măcar nu e surâsul meu. Îl pot împrumuta definitiv? ...zău că mi-e complet străin. Îmi pare evoluat - mult mai evoluat decât toate planetele mele. Și totuși, planetele mele stau și ele fercite acum; fără culori. Cred că sunt încă prea mic să mă pot juca astfel. Sunt momente în care nu-mi dau seama dacă planeta e albastră, roșie sau neagră. Sau gri. Cel puțin, asta pe care mă aflu acum. Despre ea, legendele zic despre ea că ar fi... Cu surâsul

Dacă îți fur paradoxurile... Haide, serios, s ă ne îndreptăm către un alt soare. Poate ceva mai mare. Sau, cine știe? Poate că acolo sunt doi sori! Hai să ne învârtim haotic, să ne jucăm cu stelele, să le învârtim pe degete și să agățăm soarele ăsta micuț, pe care l-am lăsat în spate, de razele lui și să îl agităm. Să sărim prin găuri de vierme: eu în lumea ta, tu în lumea mea. Să ne întâlnim peste câteva ere, prin găuri negre aleatorii și să ne reamintim cine suntem. Și astfel, să colorăm galaxii și să plecăm de nebuni prin nebuloase. Iar poate... * Și ce mă fac dacă găurile astea nu există? E atât de complicat... Nu-mi imaginez ce aș fi eu fără găurile mele negre. Vreau atât de tare să cred că ele există! Că oricând mă așteaptă și sunt dornice să îmi arate tot universul. E prea complicat și mă pierd în căutarea asta ipotetică și absurdă! Cum să nu existe găurile negre? Sunt amuzant. În puținele clipe în care viața mea merge lin, într-o monotonie frumoasă, încep sa nu mai

Mie mi-ar p lăcea să fug undeva singur. Singur, singur. Să nu cunosc pe nimeni și nimeni să nu mă cunoască. Să fiu eu și o cabană micuță într-o pădure. Undeva prin munți - poate pe lângă Vatra Dornei. De acolo, mai urc vreo 2km și pot să văd Ucraina. Sau dacă nu, prin Siberia. Am un stil atât de ciudat de a mă lega de tot felul de situații imposibile. Sau măcar foarte complicate. Și chiar îmi doresc să fac asta. În puținele clipe în care viața mea merge lin, într-o monotonie frumoasă, încep să mă panichez și să mă pierd tare. Îmi place mult orașul meu întunecat. Și ploaia. Și seara. Și noaptea. Dimineața doar uneori. Îmi place mult și liniștea. Și oricând aș putea să spun că mâine mă voi îndrepta spre alt loc unde nu voi avea parte de tine, de regatul meu, de toate creaturile mele. Sau de mine. În altă zi, poate îmi voi pierde toată ziua hoinărind și căutând suflete pe care să le citesc. Sau doar voi hoinări... din galaxie în galaxie. Până de curând nu eram obișnuit cu duali

M ă amuzi, pe deoparte. Cum adică, lumea noastră ? Îmi confunzi lumea cu a celor din jur - cei din jur care se zbat cumva în mediocritatea lor. Jignitor, pe de altă parte... Lumea mea e plină de regate aflate în războaie uriașe ce nu se mai termină, e plină de sute de creaturi ciudate, e plină de haos, e plină de viață. Viața așa cum o văd eu și o creez. Dar știi, e haosul meu pe care îl respect. Nici nu prea aș avea încotro. Și pe geamurile ferestrelor regatului meu se vede lumea asta despre care vorbești că ar fi a mea. Pot să merg acolo, dar mi-e dificil și mie de cele mai multe ori. Sunt precum un vârcolac: mă pot transforma din când în când și ajung acolo. E interesant, la fel ca atunci când te duci și te plimbi în București și îți place mult, dar nu te-ai muta acolo. Lumea lor e interesantă și din când în când frumoasă. Și fac abstracție cât pot de mult de creatorii lumii. Însă lumea, alături de viață, timp, gânduri, amintiri, temeri, lucruri spuse, nespuse, toate sunt nișt

- Chiar ești mai bine? mă întreabă. Studiază de-a dreptul toată camera din care am lipsit o lungă perioadă de timp, de parcă nu ar locui aici. Mi-a fost dor să stau cu ea ore în șir. - Așa cred, îi spun. - Sau așa vrei să crezi? - Nu ai încredere în mine… - Cum să am încredere în tine, Mihai? Mi-ai fost plecat atâta timp! Îmi vorbește răspicat. Știu cât am rănit-o plecând, însă nici mie nu mi-a fost chiar atât de bine! Și știe asta, simte. - Am avut… - Da, știu. Tu tot timpul ai nevoie de perioade de… nu știu, schimbări? Căutări? Cum le mai numești acum? Tac – îi dau dreptate. Încerc să mă explic: - Am trecut prin cea mai ciudată perioadă. Îmi pare rău, serios. - Pentru ce îți pare rău, copile? între timp își aprinde o țigară. Ție nu îți pare rău. Nu îi răspund. Mă uit la ea cum trage cu poftă și încerc să o privesc în ochi. Simte asta, dar mă evită. Am lipsit mult, într-adevăr. Eram singura ei bază, eram singurul care îi eram alături și am dezamăgit-o… Au

MMIX by Líam Liam - MMIX Aș fi preferat să beau vin în seara asta. Ar fi complicat, căci mai am doar o sticlă de vin pe care ar fi trebuit să o beau cu multe persoane. În fine, mi-am luat must - e destul de aproape de vin. Probabil îi lipsește ce îmi lipsește și mie în momentul ăsta. Eh, și m-am pus la birou. Am dat play la un album Liam - știam de formație de ceva vreme, dar nu am îndrăznit să ascult până acum. Sunt post-rock, așa zic ei. Nu știu de ce în ultima perioadă nu am mai fost atât de tentat să caut formații noi. Am zeci pe lista de așteptare și nu am răbdare să le ascult. Cam așa e și cu concertele - nu îmi mai vine să merg atât de des. Poate că m-am plictisit până și de entuziasmul meu. Acum urmează să scriu despre mine... Așa, fără ocolișuri, ca într-un jurnal. Și încep. Mă frământă mult toată treaba legată despre stări și caracterul/personalitatea mea. Am scris des în ultima vreme despre cum simt că am ajuns într-un punct mort sau am involuat. Sau am stagnat

Am avut atât de multă încredere în tine! Sunt furios, să știi. Voi face tot ce îmi stă în putință să te distrug! Mi-ai furat ani din viață, aș putea spune... Până și doi ani sunt mulți! Iar perseverența ta... Continui și continui și continui! Ce câștigi tu din asta? Ți-am spus, te voi distruge. Dar înainte voi avea grijă să îți fur norocul , nu vei mai avea nevoie de el. Inspirație nu ai avut vreodată și nici stări frumoase și clar văd că scopul tău a fost ...nimic! Mă obosești al naibii de mult și din cauza ta sunt lăsat tot timpul pe dinafară și mă simt cum mă simt! Nu știu cum de s-a întâmplat să preiei controlul asupra mea. Habar nu am. Am avut câteva momente de luciditate de-a lungul perioadei ăsteia lungi, dar ai fost mereu acolo să te asiguri că nu mă îndepărtez de tine. Vreau liniște să pot să fac ce știu eu să fac. Trebuie să mă întorc, am lipsit mult. Și tu ești în plus, zău! Puterea ta asupra mea... ei bine, curând știu sigur că te voi alunga de tot.

Crede-mă că nu mai suport căldura... De fapt, nu știu ce mai suport. Mă uit la mine și chiar încep să... Știi? Mă panichez. Nu îmi vine să cred cât de mulți ani au trecut; mă compar și observ cât de diferit sunt. Nu mai înțeleg nimic: se presupunea că mă maturizez și că toată „maturizarea” asta înseamnă înțelepciune și că voi învăța să trăiesc. Asta înțelegeam eu. Și știu cum eram atunci și cum sunt acum . Dacă mai sunt ceva. Am nevoie de toamna mea. De noiembrie, fulgere, ploi fără oprire și apoi tunetele... Îmi vreau toamna înapoi. Vreau să mă joc și să mă înec în emoții, singurătate; emoții. Vreau al naibii de mult să mă trezesc din toată porcăria asta de „maturitate”. Vreau să rămân copil și să fiu așa cum eram eu tot timpul. ...e genial atunci când sunt inconștient, dar naiv! E genial să fiu cu mintea prin alte părți și să visez cu ochii deschiși și să-mi dau seama cum trăiesc totul. Mi-e atât de dor de toamnă și de ...acasă. De mine. Iar după toamnă va veni iarna! Nu îți

Tot timpul am încercat să construiesc un testament scris sau să îmi reînnoiesc acel „despre mine”. Nu am găsit inspirația de cele mai multe dăți ori răbdarea, care e foarte importantă pentru mine - rar o găsesc... Sau când le găseam pe amândouă și îmi făceam timp ajungeam la concluzia că aș greși scriind așa ceva din mai multe motive destul de simple: nu vor păstra o actualitate, tot timpul voi mai găsi ceva de adăugat, șamd. Dar dacă nu acum, când? Chiar acum se întâmpla un lucru nu măreț și cât se poate de lipsit de importanță, dar știindu-mă aici mă face să tresar. Poate că ce am scris eu de-a lungul timpului chiar a fost lipsit de sens sau a sunat urât sau neinteresant. M-am străduit și vreau să cred că am potențial și aș putea să fac ceva mare și frumos. E mult până acolo, foarte mult... Nu am mai citit de secole și mai există și alte probleme pe care nu reușesc deocamdată să le depășesc. Probleme e mult spus, dar timpul mi se pare că se încadrează perfect în categoria asta. D

Unde vrei s ă ajungi, copile? Ce vrei să te faci tu când vei fi mare? Nu îndrăzni să zâmbești! Ai atâtea de făcut și tu...!? Unde te rătăcești așa? Haide, vorbește cu mine. Aștept, aștept, aștept... Mă amuzi. Uită-te la tine, ești patetic! Nu înțelegi ce trebuie să faci? Ți-am explicat de atâtea ori. Și nu doar eu! Iar tu ai promis... Ai promis că o să faci să îți fie bine. Știi, sunt curios cât control mai ai asupra ta. Toți suntem curioși! Am observat cum îți tremură mâinile... Am observat cum privirea ta stă doar în podea, cum încerci umil să ne convingi pe noi toți, inclusiv pe tine, că ești pe drumul cel bun. Mă faci să râd atât de tare, copile! Cât mai reziști tu? Adu-ți aminte de tine. De drumurile tale... pe unde le făceai și cum! A fost o vreme când chiar erai tu. Ai avut forța să fii mai sus decât noi toți și știi ce e și mai amuzant? Că tu singur ai plecat de-acolo. Singur! Ai îndurat perfect sute de duminici triste. Te-au călcat în picioare fauni, zei, tărâmuri.

Nu îmi dau seama cum trece timpul pe lângă mine. Și toată iluzia aia cum că aș fi nemuritor a început demult să se clatine. Observ tot mai multe neînțelegeri în mintea mea, îmi dau seama cum ar trebui să funcționeze totul, însă încă mă gândesc la asta ca la viitor și nu prezent. Mă doare, într-un mod metaforic, căci îmi pare să fiu lipsit de sentimente, că am scris despre asta foarte mult, mai ales în ultima vreme! Și mai observ în mine că mă transform încet în cel pe care îl detestam, acel tip de creatură. Încep să uit de mine. Nu mai am zâmbet. Cresc și cred că asta e una dintre perioadele în care nu aș avea voie să uit cine sunt eu. Și nu înțeleg de ce fac asta... Nu înțeleg de ce nu mai cred că sunt un supererou sau de ce continui să reacționez stupid în fața unor situații stupide. Nici nu știu de ce mai am nevoie; mă simt debusolat rău, cu toate că am avut rareori momente în care puteam să respir normal - și eu naiv să cred că am scăpat! Nu înțeleg unde este toată motivația mea,

Indiferent de impresia pe care ți-am lăsat-o ție, eu am scris doar pentru mine. Și atât. Sunt ...obosit. Gândurile mele se prostesc tot mai des și corpul meu se comportă pe măsură. Ajung mereu la aceleași concluzii făcând analize, retrospective și tot duimul de porcării inutile care îmi dau impresia că mă ajută sau schimbă cu ceva. Dar maschez cum pot mai bine luptele și slăbiciunile „de după cortină”. Mă uimesc de criticismul pe care l-am căpătat. Eram așa, dar... nu îmi face bine. Nu cum e el acum. Sunt atât de multe de discutat, căci nici nu știu de unde să mai încep. Când merg spre casă - de obicei - realizez un „scenariu” în jurul căruia să se învârtă următoarea poveste genială pe care o voi scrie, dar se întâmplă atât de multe cu mine încât mă pierd. Când ajung, uit până și de mine. E urât, așa-i? Acum două seri am încercat să-i impun minții mele să se reseteze... sau măcar să se dea înapoi cu vreo 4-5 ani. Era vremea în care știam puține și îmi doream puține, dar făceam e

Lumea pe care am părăsit-o de curând nu era pentru mine. Cel puțin așa continui să susțin. Iar din acel moment am refuzat să le vorbesc despre ce am făcut. Am ținut totul pentru mine, în mine. E cel mai bine așa, zic eu. Am obosit să explic. Deja știu cum ar putea reacționa: unii ar aproba, alții ar încerca să mă convingă că există alternative. În final vreau să fiu eu mulțumit, să știu că nu s-a mai scurs o viață fără să termin ce am de terminat. * Lucrurile scăpaseră de sub control. Sau, uite, poate nici nu a existat așa ceva în adevăratul sens al cuvântului. Bestiile, în mintea mea, au devenit din ce în ce mai ostile și haotice, din ce în ce mai înfometate. Au dobândit un fel de teribilism continuu. Imaginează-ți că pentru aceste creaturi, scopul vieții a devenit construirea altor realități ciudate și distrugerea celei adevărate, adică singura care ar putea conta în mințile noastre limitate. Apoi, până la apariția infinitului de profeții, profeți, idei, universuri fumate, bău

Înconjurat de creaturi și creații, regate, simple sau complexe tărâmuri, iluzii diverse, anotimpuri ciudate, universuri ce le-am creat. Ale mele. Dansează haotic în juru’-mi de ceva timp, fiind în prim plan pe rând una câte una. Le miros în întregime... călătoriile, drumurile pavate cu pustietate, curiozitate și naivitate, cerul. Cerul care era plin de ale mele! ...nu înțeleg mesajul. * Știi, e interesant omul . E un singur om. În toate aceste izvoare istorice - un singur om care trece prin toate aceste experiențe. Viziune. Lumea lui fantastică demnă de Basm. Și mă întreb dacă omulețul (nevertebrat?) este doar un blocaj sau orgoliul unui personaj principal specific. E incapabil să iasă din cutia lui de plumb - și totodată e atât de afară încât în jurul său se adună toți jucătorii. Dar este OM, deloc fantastic și mic în comparație cu măreția Universului. Și totuși... Prin diferite colțuri ale galaxiei sunt povestite imagini despre acest fals erou: unele poate undev

Interviu realizat de Giorgia Pițoiu cu Mihai Rădulescu, basistul trupei QuantiQ: Consider că tot ce se întamplă în jur influențează arta, iar în cazul de față, tot ce ascultăm și ne place ne influențează. Basistul trupei QuantiQ, Mihai Rădulescu, vorbește despre pasiunea sa pentru muzică, despre cum le-a influențat evoluția faptul că au cântat în deschidere la concertul Bon Jovi de la București, de anul trecut, dar mai ales face promisiunea să viziteze și scenele clujene în vederea susținerii unui concert. Tânărul discută cu o sensibilitate tipic artistică despre visul său devenit realitate și ne împărtășește cu bucurie proiectele de viitor ale formației. Reporter: Când ai descoperit pasiunea pentru muzică, pentru chitara bass mai exact, și ce înseamnă pentru tine tot conceptul acesta de a avea o trupă, e un vis de-al tău împlinit? Mihai Rădulescu: Îmi aduc aminte că de când am descoperit rock-ul, am început să mă imaginez și pe scenă. Încet, încet am învățat instrumentele și

Nu știu cum se face că îmi vine inspirația, sau poate mai bine spus „starea”, în timp ce fac curat și ascult ceva muzică nouă. Poate că mă mai răscolește câte o amintire, două... Să fi fost greșit faptul că nu am scris ceva planuri pentru 2011? În general, dacă nu scriu asemenea lucruri, uit ce am plănuit. Cât despre an, clar nu mă așteptam să se întâmple atâtea. Cu siguranță a fost un an bogat pentru mine și foarte ...helpful. Am cuvinte de laudă la adresa lui (cum am de obicei asupra anilor), iar regrete m-am obișnuit să nu-mi formez. Totuși, dacă mi se permite, aș regreta că nu am mai scris - nu cum o făceam odată. Puteam să progresez mult și îmi pare rău că nu am continuat în vechea manieră. Dar poate așa a trebuit să fie, să învăț altele între timp. De asemenea, mă simt puțin vinovat pentru că se apropie martie, iar eu nu am fost capabil să finalizez un review din decembrie și până acum. Se vrea a fi un review pentru 2011, dar voi profita de ocazie și voi scrie și în plus. Iar