Postări

Se afișează postări din 2014

L.I.T.

Nu vreau să adorm, trebuie să-mi păstrez starea asta pe care o am. Mi-e teamă că mă voi trezi și abisul acela deșertic mă va fi cuprins înapoi. Am găsit întâmplător o mică gaură de vierme care mă aruncă parțial în acel  loc din Univers care mă face să mă simt „eu”. Aș dori să am explicații pentru tot, dar și mai mult aș vrea să mă pot întoarce cu ușurință la tărâmurile mele; aș vrea ca în oricare clipă în care nu mă aflu pe Planeta mea albastră, să știu că este doar în spatele meu - oricând să mă pot uita oricând în stânga, sus, iar ea să fie acolo. Și știi ce mi-aș mai dori? Să ajung în laboratoarele secrete din Regat - despre care nu am vorbit niciodată, pentru că sunt secrete - și să lucrez în continuare la descoperirea teleportării. Ar fi mai incintat. Nu vreau să adorm, pentru că acum am o mică impresie că m-am regăsit, iar dimineață sigur memoria mea va fi ștearsă. Am nevoie de mai mult timp...

Antumbra Universului

                Sunt prea ocupat cu amorțeala. Dacă sunt bine? Dar tu... tu ești bine? Aș prefera să avem un dialog, astăzi nu mă simt prea confortabil cu monologul. Tu niciodată nu mă crezi, dar tu nici nu îți bei paharul cu vin. Unde sunt? Păi... Nu știu încotro mă îndrept și uneori încep să am impresia că nici măcar nu mă mai aflu în Universul despre care am scris și ți-am vorbit obsesiv. În jurul meu este, oarecum straniu, un colț de Rai al liniștii. Atât de liniște încât sunt al naibii de neliniștit. Da, și este totodată acel secol al egalității. Secolul în ale cărui nopți luna se înalță deasupra unirii Universurilor mele paralele. Închinăm o odă attosecundei de pace!                 Nu. De fapt, nu știu sigur. Mă faci să mă îndoiesc de mine... Am zis despre egalitate tocmai pentru că mă simt întreg , dar nu știu dacă e în regulă. Imaginează-ți ce înseamnă întregul : bine și rău în același timp, egale, împreuna, ce ar fi bine ar fi și rău și uite cum apar explozii. Dar dacă

My little glimpse of sorrow

Am crezut și poate că mai există părți din mine care cred că Regatul există în forma sa pură, că există păstrat, gata să mă primească la fel cum era înainte să îl văd arzând. Am presupus în cateva rânduri că am reușit să mă întorc acolo și îl vedeam așa cum am menționat… frumos ! Dar acum nu îmi pot da seama dacă a fost real sau eram doar cumva prins într-o țesătură a memoriei. Am văzut și am atins păduri și creaturi și mai ales sentimente. Doar le-am gustat, dar am crezut că sunt într-adevăr acolo. Faptul în sine că doar le-am gustat mă face să cred că e vorba de mintea mea care îmi joacă feste. Și faptul că îl simt în continuare sub asediu sau destrămat sau oricum, dar nu viu! Aproape că pot să empatizez cu ce este acolo. Dar asta e problema, că e doar aproape . Încerc să apuc ceva, orice! Orice ar putea să mă facă să mă simt cu un bolovan pe piept . E straniu cum atunci când există o anumită ordine, caut haosul și viceversa. Sunt precum Universul însuși. Am nevoie de o explozie,

5063

- Unde mă duci acum? o întreb. Strada pe care ne plimbăm nu îmi este cunoscută. Seamănă cu orașul meu gri, exceptând lipsa griului . Își întoarce privirea către mine, mă ia de mână, zâmbește și îmi spune: - Nu știu! Continuă să zâmbească. De obicei nu îmi place să nu știu totul despre ceea ce nu ar trebui să știu ! Într-alt univers paralel de-al meu, aș fi știut totul deja. Totul, crede-mă! - Crezi în destin? o întreb. Nu se uită către mine și nici nu pare să vrea să-mi răspundă. Mă trage în continuare după ea și... Nu, nu mergem rapid. Apucă să fie un ghid tăcut, mă face să mă atașez de clădirile astea, dar... Înțeleg că vreau să știu totul prematur. Eu simt că trebuie să... - Trebuie să știu ce se întâmplă! În direcția cărui tsunami  mergem? continui. Tace și tace și tace, iar eu devin neliniștit și incertitudinea în care fierb mă termină și chiar aș dori să știu încotro mă îndrept, pentru că... De fapt, vreau să știu, dar în același timp nu vreau. E... nu înțeleg

Șșș! Lasă-mă să mă mai bucur de acei ani...

Lasă-mă să mă mai bucur de ei, dacă mai există! Nu îmi vine să cred... nu știu unde s-a dus timpul. Bunica mea zice că nu și-a dat seama cum au trecut ultimii 3 ani. Așa mi se pare și mie. Poate nu e ceva subiectiv, poate așa au simțit toți. Cu toate că nu știu ce importanță are... În final, e vorba doar despre un timp care trece, și... Iarăși aveam atât de multe în minte, iar acum s-au dus. Vreau de fiecare dată să vorbesc cât mai mult, despre cât mai multe... Între timp, uit o parte din ele, devin irascibil, în final ajung să las totul baltă. Pentru că ce rost are? ce ar schimba? move on... și încerc să „move on”. Din păcate, toată întâmplarea asta se repetă; pot spune că este un adevărat ciclu. Încep entuziasmat și totul se duce pe parcurs, pentru că există acea bolnavă statistică din mintea mea și, evident, în final nu mai are nimic rost . Oh, am nevoie să vorbesc despre ciclul ăsta și despre lumile mele și despre tot, tot, tot. Încep entuziasmat și îmi croiesc drumuri pri

Isolated Shower

Doar închide ochii și imaginează-ți... Imaginează-ți că ești în Sankt Petersburg. Închide ochii mai strâns și imaginează-ți că ești doar tu pe stradă. Poate întregul oraș e pustiu. Acum se întunecă și imaginează-ți că ai starea aia care îți place ție. Ești îmbrăcat într-un palton negru, lung până la glezne și ai o pălărie. Tot neagră. Începe să picure și tu te plimbi, încetinești pasul pentru că îți place ploaia. Ți-ai dori să găsești un bar, o cafenea, ceva. Și tot mergi. Între timp se întunecă și... ploaia, felinarele, noaptea și orașul îți transformă starea în ceva enorm. Ești copleșit de ceea ce simți și, în sfârșit, te lași condus de ceva anume. Ceva important, crezi. Nici n-ar exista un nume pentru ceea ce simți. Adică, poate doar dacă i-ai zice tot . Dar contează că îți dai seama că e ceva, că există! Că în sfârșit există! Ajungi în fața unei cafenele, intri, îți dai jos paltonul și te îndrepți înspre masa de la geam. Te așezi pe scaun și începi să sorbi din cafeaua fierbinte

Muzica de 3:33

Imagine
Că se va sfârși și lumea asta, nu e niciun secret. E vorba doar despre timp . Fără să-mi doresc, timpul a devenit personaj principal în mai toate istoriile proiectului. Are sens, pentru că a fost de fiecare dată acel ceva de care a trebuit să țin cont indiscutabil și de fiecare dată... intangibil. Am încercat de câteva ori să mă lupt, să găsesc bariere și să mă ascund, însă eu sunt aici iar Cronos e zeu. Vreau să cred că treptat am ajuns să îl privesc mai neutru, ca și cum ignoranța nu ar fi tot o metodă de a lupta împotriva sa. E permanent acolo și mă enervează! Vreau să am răbdare. Vreau să profit de exact  imaginea pe care o am acum în față. Și de armonia pe care o simt acum. Și muzica, aerul de noapte de vară. Chiar îmi doresc povești! Sau, măcar să mă pot teleporta - pentru că este era în care retrăiesc în fracțiuni de secundă momente din... Miroase ca noaptea de aprilie. Imaginează-ți acum că ești într-o cameră cosy  și cântă:  E geamul deschis și tocmai începe să pl

Spre Nord

Imagine
În noaptea asta îmi face bine să aud tunete. Îmi creează impresia că există o agitație ordonată undeva lângă mine. Caut o poveste pe care să o încep, iar labirintul în care mă aflu este... complicat. Povestea e undeva în centrul labirintului sau în afara sa, iar eu mă aflu înăuntru, aleator, pierdut, închis. Nu găsesc soluții și parcă nici nu am puterea să fac asta. Am un fel de... reținere . De ce am o reținere și de ce... Of, dar nu îmi mai vine nici să pun atât de multe întrebări. Da, chiar nu mai am nevoie de algoritmi, de răspunsuri sau de alte ciudățenii de-ale mele. La urma urmei, se rezumă totul la ere . Iar astăzi mă aflu în era în care trebuie să apuc un drum. Orice! Vreau să vorbesc cu tine. Dar tu ești acolo, eu sunt aici. Sunt secole între noi! Și sute de mile! Milioane de ani lumină... Sau, uite, ce-ar fi dacă este era în care nu contează dacă taci sau dacă vorbești. Nici nu prea contează, în sfârșit, dacă ești sau cine ai fost. O eră în care nu are relevanță nici dacă

Carantina In Orasul Poluat

Pereții din jurul meu devin tot mai distorsionați, iar celula în care stau mă strânge tot mai mult. Am nevoie de aer! Simt cum doar o gură de aer rece mi-ar ajunge pentru jumătate de eternitate. Dar mai mult de atât, am nevoie de răspunsuri... Și cu siguranță nu le mai pot găsi sub un pahar de vin – acele vremuri chiar au apus de prea mult timp. Nu mai pot percepe timpul, nu îmi mai pot controla gândurile, nu știu cum e dincolo de ziduri. Poate treptat realitatea devine tot mai confuză. Cât mai am de murit? În fiecare clipă îmi doresc să evadez. Nici nu știu exact dacă am încercat, dacă pot, dacă... N-nu, nu știu. Sunt suficient de lucid acum încât să constat că îmi lipsește luciditatea. Dar dacă mâine voi fi mai bine, voi încerca să construiesc lumi imaginare, căci mă pricep la asta. Dacă voi și reuși, aceste lumi vor fi paralele, deci nu ai de ce să te temi. Iar în final poate va veni un dromader să mă salveze!

Ultimul Secol

Constelația în care locuiesc eu se deplasează altfel și am ajuns acum către un colț despre care tu nu ai habar. Telescopul prin care îți observam lumea e complet inutil, întrucât orice aș încerca, tu ești de negăsit. ...telescop care în zilele bune se transformă într-un caleidoscop simpatic. Încerc să îți scriu mesaje, dar aici, printre alte galaxii, unde dimineața e ceva mai lunga, sincronizare nu mai există. Observi? Cine știe câte secole sau milenii se află între noi? Poate atât de... Zău că mă întreb și încerc să mă conving că tu nu uiți cum arată o așa dimineață. Sau... uiți? Nu pot înțelege care este motivul și dacă există un sens față de aceste discrepanțe teribile din mintea mea. Mă simt ca și cum toate se disociază în acest moment, rând pe rând. Despre dualitate nu mai este vorba de foarte mult timp; acum totul e mai serios - la fel cum totul este mai important față de cum era cu o attosecundă în urmă. Ar putea fi de vină locul în care mă aflu eu - loc în care anarhia psi

Reality Dream XI - Closure (II)

- Observi ce lumi paralele avem? Am impresia adeseori că ce avem noi mai merge doar din inerție... Zâmbește și... atât. Of! Mă face să îmi dau seama tot mai mult cât de bine îi cunosc reacțiile. La urma urmei, e de înțeles. O privesc întristat și ea nu spune nimic; desigur, își fumează țigara și privește în gol. Știe că oricât aș încerca, eu nu pot menține nimic pe linia de plutire pur și simplu . Știe că mă chinui, știe că până și în privința gândurilor mele sunt așa. - Nici măcar nu mă cunoști! îi zic răstit. Din nou, nicio reacție din partea ei. Eu mă agit, vreau în zadar să găsesc ceva imprevizibil, de parcă ar schimba în vreun fel situația. Da, poate că sunt pe picior de plecare . M-am obișnuit să nu mai fac asta, cumva... iar acum mi se pare stranie orice astfel de posibilitate. Dintr-o dată, e greu. Dar totul e greu! Și într-adevăr, nu mi-am fost nici eu de folos, pentru că am fost același, dar altfel , încât să îmi permită să spun des că totuși nu sunt așa . E în regulă,

Dunkelheit - Auftakt

Nu este prea târziu, iarăși? Dar trag de timp, aș vrea să nu se mai termine... Chiar și când mintea mea este prea plină de ceea ce se întâmplă doar ipotetic . Știu că imediat îmi voi pune capul pe pernă și voi adormi, împreună cu tot ce se întâmplă acolo – oriunde ar fi acest „acolo”. Mâine, când mă voi trezi, ceea ce am creat acum nu va mai exista, va fi pierdut. Profit de moment și beau ceva puțin mai tare, sperând să profit de cât mi-a mai rămas, poate... măcar să intensific totul. Și mă mai gândeam că poate voi reuși să las ceva în urmă, dar... nu prea vreau să vorbesc despre ce se mai petrece prin mintea mea. Am impresia că ai putea crede că gândesc prea mult, dar e doar un background . Oh, o altă fracțiune de secundă în care mi se derulează lucruri aleatorii prin minte! Nu, nu, nu, nu privesc prea des așa-zisele „momente cheie”! Se întâmplă... uneori. Iluzie, mă mai vizitezi? Amețit fiind, sigur mă voi mai opri într-un mic bar înainte. Dar, desigur, ca de obicei, sper c

Apusul Leului Alb

Gata! Nu așa ai promis, că te uiți doar în față? Doar că... nu mai am idei! Mint, le am, dar e puțin complicat. Puțin mai mult, întrucât mă uit în jur în timp ce alerg și constat că totul se schimbă cu fiecare pas, însă mintea mea nu. Și poate că aici e problema – nu ne mai sincronizăm nici temporal, nici spațial. Eu încep să acționez într-un fel straniu și departe și tu asemenea și acum, spre exemplu, tind să cred că ceea ce ne mai leagă este un fel de speranță a unui univers scris într-un anume fel. Și astfel, orice idee se împarte între infinituri de lumi paralele. Cu fiecare attosecundă se naște un nou univers. Și ce mai pot să fac? Doar mă așez în iarbă, întins, lăsat purtat de cutremure și de muzică. Mi-ar plăcea cumva să știu că și tu joci la fel, că alegi și tu calea mai ușoară. Iar atunci când lumea se va sfârși, oceanele vor îngheța complet și le vom putea străbate dintr-un capăt într-altul. Evident că va exista și acel sunet al lor, însă în acele vremuri vom putea și pl

Reality Dream X - Fiorduri

E acel moment când totul o ia razna prin mintea mea! Știi ce zic? Un mindfuck  ciudat și complet, dar complet  nepotrivit! E tare devreme și mintea mea crede că visează. Sau are coșmaruri. Elemente din Universul meu se combină straniu: orașul gri s-a instalat pe Planeta Albastră Neagră și... Nici măcar nu pot descrie ceea ce văd! Astăzi necunoscutul mă doare. * - Spune-mi că nu dormi! rostesc totuși încet, pentru a nu o trezi în cazul în care nu e trează. Nu răspunde. Încep să devin și mai agitat, mai cuprins de panică. Habar nu am cum trebuie să reacționez - tot timpul m-am ferit cel mai tare de astfel de momente. Nimic nu mai are sens și observ cât de tare îmi tremură mâinile... oh, cât de tare am nevoie de o țigară! Îmi golesc toate buzunarele fără vreun rezultat și apoi mă reped către sertarul în care știu că își ține țigările. Din fericire pentru mine, nu e moment în care să îi lipsească un pachet. Îl desfac și îmi iau cu nerăbdare o țigară pe care o aprind greu din cauz

Phoenix

Când sunt în lumea de afară, toate ideile au sens și planurile arată perfect. Absolut toate sunt așezate exact cum trebuie, iar modul în care trebuie să abordez totul este în regulă, făcut cu cap . Apoi, când pătrund înăuntru, totul e un mare haos; ce este patologic devine fiziologic. Iar ca și cum asta nu ar fi suficient, memoria mea este distrusă. În final toată mica revoluție de a pune o lume întreagă pe picioare, se duce... Pur și simplu. De cele mai multe ori, uit și că a existat așa ceva. Deja m-am obișnuit să existe un pattern al gândurilor mele. Asta mă irită și îmi inhibă exprimarea tot mai mult, pentru că vorbesc și scriu întruna despre aceleași „probleme”, situații, lumi perfecte, încât... Încât mă satur. Îmi pare obositor și dacă nu am stat în fața acelorași replici de zeci de ori! Și tot de zeci de ori am găsit remediul. Și am scris și povestit cu mult entuziasm despre, încât pentru acțiunea propriu-zisă nu mai rămânea decât o fărâmă de statuie ridicată în memoria sa