proiectul 667

Am crezut și poate că mai există părți din mine care cred că Regatul există în forma sa pură, că există păstrat, gata să mă primească la fel cum era înainte să îl văd arzând. Am presupus în cateva rânduri că am reușit să mă întorc acolo și îl vedeam așa cum am menționat… frumos ! Dar acum nu îmi pot da seama dacă a fost real sau eram doar cumva prins într-o țesătură a memoriei. Am văzut și am atins păduri și creaturi și mai ales sentimente. Doar le-am gustat, dar am crezut că sunt într-adevăr acolo. Faptul în sine că doar le-am gustat mă face să cred că e vorba de mintea mea care îmi joacă feste. Și faptul că îl simt în continuare sub asediu sau destrămat sau oricum, dar nu viu! Aproape că pot să empatizez cu ce este acolo. Dar asta e problema, că e doar aproape . Încerc să apuc ceva, orice! Orice ar putea să mă facă să mă simt cu un bolovan pe piept . E straniu cum atunci când există o anumită ordine, caut haosul și viceversa. Sunt precum Universul însuși. Am nevoie de o explozie,

- Unde mă duci acum? o întreb. Strada pe care ne plimbăm nu îmi este cunoscută. Seamănă cu orașul meu gri, exceptând lipsa griului . Își întoarce privirea către mine, mă ia de mână, zâmbește și îmi spune: - Nu știu! Continuă să zâmbească. De obicei nu îmi place să nu știu totul despre ceea ce nu ar trebui să știu ! Într-alt univers paralel de-al meu, aș fi știut totul deja. Totul, crede-mă! - Crezi în destin? o întreb. Nu se uită către mine și nici nu pare să vrea să-mi răspundă. Mă trage în continuare după ea și... Nu, nu mergem rapid. Apucă să fie un ghid tăcut, mă face să mă atașez de clădirile astea, dar... Înțeleg că vreau să știu totul prematur. Eu simt că trebuie să... - Trebuie să știu ce se întâmplă! În direcția cărui tsunami  mergem? continui. Tace și tace și tace, iar eu devin neliniștit și incertitudinea în care fierb mă termină și chiar aș dori să știu încotro mă îndrept, pentru că... De fapt, vreau să știu, dar în același timp nu vreau. E... nu înțeleg

Lasă-mă să mă mai bucur de ei, dacă mai există! Nu îmi vine să cred... nu știu unde s-a dus timpul. Bunica mea zice că nu și-a dat seama cum au trecut ultimii 3 ani. Așa mi se pare și mie. Poate nu e ceva subiectiv, poate așa au simțit toți. Cu toate că nu știu ce importanță are... În final, e vorba doar despre un timp care trece, și... Iarăși aveam atât de multe în minte, iar acum s-au dus. Vreau de fiecare dată să vorbesc cât mai mult, despre cât mai multe... Între timp, uit o parte din ele, devin irascibil, în final ajung să las totul baltă. Pentru că ce rost are? ce ar schimba? move on... și încerc să „move on”. Din păcate, toată întâmplarea asta se repetă; pot spune că este un adevărat ciclu. Încep entuziasmat și totul se duce pe parcurs, pentru că există acea bolnavă statistică din mintea mea și, evident, în final nu mai are nimic rost . Oh, am nevoie să vorbesc despre ciclul ăsta și despre lumile mele și despre tot, tot, tot. Încep entuziasmat și îmi croiesc drumuri pri