Postări

Se afișează postări din octombrie, 2015

Most Łazienkowski

Hai, c ât simți că poți, pentru că știi și tu, Cronos pe cât nu face discriminări, nu face nici favoruri. Ne vom urmări agale, printre coli de hârtie nescrise și pahare de vin băute doar pe jumătate. Urmează să înfruntăm cele mai mari temeri și vom urca cei mai înalți munți. Everestul e istorie deja, …în ciuda atemporalității sale presupuse. E oarecum amuzant când reușești să privești totul în ansamblu, nu crezi? Când poți privi întregul fir de la început, până la sfârșitul sfârșitului său. Detaliile deja nu mai sunt importante, sentimentele sunt îngropate, iar acolo unde cândva se construia un castel măreț, acum sunt doar câteva ruine. Ca și înainte, îmi doresc să plec, să pocnesc din degete și să mă teleportez. Nu am învățat nimic și nici izvorul speranțelor mele. Și oare de ce fac asta? Exist de o multitudine de ori și astăzi am resimțit viața, tangențial… Sigur, sunt unul dintre creatorii paradoxului, însă viața… Viața… Viața… Mă las liber valurilor, căci a rămas singura posib

Partea I - Stare Miasto

Mă uit în jos la cele două geamantane deschise, aproape pline. Câteva haine îmi sunt aruncate pe pat. E prima plecare mai serioasă, iar ultimele zeci de minute în această încăpere, în acest oraș, trec mult prea intens și repede... sau încet, nici nu îmi mai dau seama. E copleșitor. Îmi iau pachetul de țigări de pe noptieră și mă duc la geam. Mă așez cu mâinile pe pervaz și încerc să cuprind întreaga piață cu privirea. Aerul de mai e încă rece aici. Oftez și îmi aprind o țigară, din care mai apoi trag cu poftă. Da, după cum spuneam, e copleșitor. Nu știu ce mă va aștepta cu adevărat dincolo , pentru că în timp ce știu că plecările îmi oferă atât de multe privilegii și mai ales ocazia de a putea lăsa tot ce nu este în regulă undeva în spate, fără să mă urmărească, se formează valurile noului care mă izbesc puternic, sau mai corect spus, urmează să mă izbească puternic, încât mă amețesc și mai tare și… Ori am ajuns în acel punct oribil în care mi-e teamă de ceea ce nu pot vedea, ori m-am

Partea a II-a - Ad nihilum

Mă simt în siguranță rătăcit pe această barcă în acest imens ocean. Bărcilor nu le este frică de adâncimi. Pentru că plutesc deasupra lor, evident. Iar albastrul cerului este cel mai frumos dintre care există. E liniște și pescărușul, de asemenea pierdut, îmi dă plăcuta senzație că totul este bine. Facem schimb de energii și știm amândoi că nu ne este important să găsim vreun mal. Nu încă. Mintea și mâinile îmi sunt în concordanță. Am lăsat vâslele din mână de ceva vreme și doar privesc către orizont. Încerc să-mi dezvolt răbdarea. Dar pescărușul, uite, nu crede că este o idee bună. Încep să-mi cresc gândurile tot mai mult și nu sunt obișnuit cu asta. Simțim amândoi contradicțiile și mă concentrez asupra orizontului și stării mele liniștite de acum. Poate că e timpul să îmi rotesc barca și atât. De ce ar fi nevoie să explorez chiar totul?! Pescărușul nu mai are nicio părere. La orizont se găsește un infinit de lumi. Să nu mai vorbim despre galaxii. Caut cu privirea una dintre ele și

Partea a III-a - Ducele Lumii și sfârșitul său

Ducele simțea cum bătrânețea îl ajunge repede din urmă, deși era convins încă de când își aducea aminte că el nu va fi niciodată atins de ancorele pe care le agață timpul. Puterile îl părăseau pe rând, știa asta, și tocmai de aceea își dorea să mai profite cât poate de ceea ce îi aparținea – ținutul, camera castelului, iar în fine, trupul cu toate simțurile sale. Nu mai putea merge precum altădată, de fapt, nu mai putea face nimic la fel, însă privea asta ca pe ceva natural. Măcar acum. Se bucura că a învățat să accepte ceea ce i se întâmplă, poate una din cele mai mari dificultăți pe care le-a avut. Își dădea voie să își analizeze întreaga viață și tot ce a realizat pe parcurs. A cunoscut tot timpul faptul că detaliile nu vor avea nicio relevanță în timp, dar căuta cât putea el de mult să își creeze momente importante – de parcă intensitatea ar promite retrăirea amintirilor în orice punct al vieții. Ajuns la capătul celălalt, și-a dat seama că nici măcar acele momente nu aveau prea

Partea a IV-a - Praf purtat de vântul Stelar

           Nu îți mai place frigul?            Sunt aici, iar orașul este mai întunecat decât aș fi crezut. Îmi place asta. Îmi place că m-a dat peste cap într-atât de tare încât să uit pentru ce am ales să dispar. Iar stările… oh, stările! E complicat și tot acest drum lung nu m-a ajutat să scap de dezordinea gândurilor.          Cât de mult încerc să închid ochii și să mă prefac că nimic nu exista înainte. Că tot ce se va construi va aparține altcuiva, altui Univers... Că va fi altceva, cu rădăcinile sale. Îmi doream să fac cumva și să șterg toată memoria. A mea și a navei cu care călătoresc acum. Credeam că e posibil și ar fi singura speranță – „poate astfel voi fi capabil să exist ”. Dar îmi dau seama că tot ce mă face să respir face parte din același Univers de care nu mă pot rupe. Poate este vorba chiar despre Regatul care arde, renaște, se scufundă și nu moare.  Nimic nu se schimbă și totul rămâne la fel! Și obișuiam să nu mă tem de ceea ce urmează și obișnuiam să fiu con