proiectul 667

sau LOCUL UITAT MAI MULT DE MINE DECÂT DE LUME Parcă orice aș face, dau voie timpului să treacă și de fiecare dată când îmi promit să mă întorc acasă mai repede, ajung tot după apusul soarelui. Iar acum, de când cu iarna, e și mai dificil. Culmea, frigul ar trebui să mă motiveze în plus, așa-i? Nu se întâmplă... Măcar cerul e senin, nu a mai nins de două zile. Cum privesc în sus, mă decid să mai stau puțin afară. Chiar că nu am mai văzut stelele așa de ceva vreme. Mă îndrept spre bușteanul din fața casei, apoi mă așez, înjurând printre dinți imediat ce mi-am simțit pantalonii reci atingându-se de piele. A trecut repede senzația, iar acum privesc iarăși înspre cer. Ce lume mare... Nu cred că mi-ar ajunge două vieți să număr toate stelele. Ce infinitate... Norocul nostru este că nu avem posibilitatea să fugim către ele. Cine s-ar putea decide încotro ? Frigul îmi aduce mintea înapoi. Mă dezmeticesc repede și fug către casă, până ca înghețul să ajungă să mă țină locului. In

Mun ții, pădurile și apele vor fi aici și mâine. Și noi la fel, undeva.     ...despre clipe și puterea lor simt că vorbesc de când lumea. Și despre perspective. Mă întreb, dacă încetez să diferențiez clipele atât de drastic, voi mai putea aprecia importanța unora dintre acele momente? Ca și cum nu ar fi toate importante... dar cine le poate uniformiza? Uniformizarea asta sună atât de... neinteresant, zău. Mi se pare că dacă le-aș privi pe toate la fel, aș pierde sensul urcărilor și coborârilor mele. Sună ca și cum totul ar deveni sec – nu e ceva ce aș putea suporta. Însă... cum ar fi dacă aș lua toate acele attosecunde, le-aș face ghem, aș construi ceva imens cu ele și nu ar mai exista una fără alta? Singura condiție fiind ca intensitatea să fie permanent puternică și frumoasă. Astfel aș mai pierde ceva? Of, însă cu cât mă gândesc mai mult, pare atât de utopic și... nu îți sună tot a uniformizare? Ce îmi scapă? Munții, pădurile și apele vor fi aici și mâine. Și poimâine. Ș

Obișnuiește-te… Iarăși simt acea căldură pe care rareori știu să o descurc, să o înțeleg și să o simt pe deplin. Și ca de fiecare dată, îmi e teamă să nu o scap printre degete. Mă concentrez atât de mult pe asta, încât mă bâlbâi în gesturi și fața îmi trădează nesiguranța și teama. Apoi, mai e dualitatea mea stupidă… Oricum de cele mai multe ori ajung să cred că nimic din toate astea n-are niciun sens, căci de fiecare dată sfârșesc într-un afeliu – și de fiecare dată parcă ajung în colțuri tot mai îndepărtate și reci ale Universurilor. Dar, cu toate astea, nu pot să nu tânjesc după acele clipe în care totul pare perfect. De ce mi-e teamă de planetele reci, când știu că simplul fapt că există le face perfecte? Astăzi nu mai există nicio concluzie. * Într-o zi, voi locui într-un tren. Imaginează-ți să fii acasă și, totodată, în fiecare clipă să fii în altă parte. Tot timpul în mișcare. …și astfel, să cucerești lumea! Teleportarea ar deveni inutilă, pentru că atunci ar fi vorb

C ât timp nu facem o alegere, totul rămâne posibil... Care clipă poate fi mai frumoasă? Acel scurt moment ce își desface în fața noastră un infinit de Universuri, precum un evantai. Acea veșnicie în care se nasc, trăiesc și mor atâtea vieți, planete și iluzii. Ba chiar poți să îți alegi intensitatea emoțiilor, poți clădi și distruge câte și mai câte și, cel mai important, poți alege intensitatea timpului. Sau relevanța sa... Și ceea ce uită aproape toată lumea: îți poți alege unghiul din care să privești acea clipă! Perspectiva e tare relevantă... Dar da, e vorba doar de o clipă. Pe cât de infinită, pe atât de nesemnificativă. Frustrant, aș zice. Am învățat să apreciez incertitudinea atât de mult, încât nimic nu mai are sens fără. Stupid, dar incertitudinea a devenit esențială. O apreciez pentru acele momente în care nu sunt copleșit de multitudinea alegerilor contradictive pe care le fac (sau nu) simultan. Mă îneacă infinitatea, strecor acele alegeri imposibile (ce nu pot exi

Nici măcar nu mai este vorba despre călătorii, ci despre căutarea lor. Am obosit atât de mult... Atât de mult încât îmi promit că este ultima noapte în care mă las devorat de afeliul emoțiilor mele. Îmi aduc aminte de acea vreme în care era suficient să închid ochii și să călătoresc nestingherit către lumea celor 667 de stele. Parcă totul s-a întâmplat ieri, iar azi am ajuns doar să scriu despre asta. Acea lume era plină de povești, iar un întreg infinit dintre ele aștepta să fie trăit. Instinctiv, am început să le aștept. Se întreceau în complexitate și au devenit tot mai definite. Paradoxal, pe cât de clar devenea totul, pe atât de intensă a devenit confuzia mea. Acum nu mai este vorba despre Regat, Everest, Neverland sau Planeta Albastră. Toate sunt în regulă acolo unde sunt. Eu pe de altă parte...  Mă simt atras de ceea ce aș putea caracteriza ca fiind „lumea lor”. Ori seamănă foarte mult, ori chiar e acea lume. Simt totul ca pe o provocare și aș vrea să știu dacă așa înc

     Infinitatea mă entuziasmează. De când am ajuns aici, stau întins și privesc cerul, încercând cumva să-l memorez ca pe orice hartă banală. Am mai văzut cerul atât de limpede, însă doar acum m-a lovit . E clar și îmi vine parcă prea ușor să-l înțeleg. Atât de multe stele către care m-aș putea îndrepta cu acel mic OZN! – căci mitul teleportării a fost omorât de mult timp... Sunt convins că atunci când ești acolo, rătăcit prin Univers, tu îți alegi steaua după care te ghidezi. Dar cine e pregătit pentru asta?       Inspir. Expir. Sunt calm, cred. Și cu toate astea, sunt nevoit să închid ochii și să mă întorc către... aceleași gânduri neclare, fără început și fără sfârșit. Viteza cu care se adună și cu care se risipesc îmi e de neînțeles. Cândva iubeam ceața, dar era diferit. Cândva puteam trage aer în piept și să-l țin acolo puțin, căci astfel opream timpul în loc pentru câteva clipe. Iar atunci era momentul când puteam înțelege tot ce (mi) se întâmplă.       Urmele pașilor căt

                Adun ătura de lumi în care trăim complică totul. Ne complică pe noi și se complică între ele. Luptăm pentru a calma totul, ducem războaie pentru pace. Nu știm însă că nu războaiele de afară sunt cele mai dureroase, ci acelea pe care le avem în interiorul nostru...

                M ă aflu la un pahar de vin distanță de a... dispărea. De nenumărate ori, de un infinit de ori! Pentru că tot ceea ce se află în jurul meu capătă dimensiuni de care nu aveam habar. Se amestecă emoțiile, până și teama devine haotică și nu mai vorbim despre reguli sau principii. Am povestit  de nenumărate ori despre explozii și implozii, dar poate că nu conștientizez cu adevărat ce înseamnă una, oricare ar fi ea. Încă...                 Cât mai durează până devin și eu gri?                 Cât?

     Cum faci să îți oprești gândurile?     Cum faci să te lași pe spate, în grija emoțiilor? Ții ochii deschiși sau îi închizi? Preferi să îți imaginezi oceanul de stele sau riști și îți ții ochii deschiși? Ținându-i deschiși, poți vedea inimaginabilul sau poți vedea nimicul. Sau, mai rău, le poți vedea pe ambele în același timp.      Cum faci să nu obosești?

Din infinitate strâng Universurile și le contopesc într-o ciudățenie aformă. ...și afonă, da... Sunt captiv într-un loc atât de șters, atât de urât, atât de plin cu tot ce am evitat. Captiv într-un loc ce rezonează doar cu... Cu lumea lor . Muzica nu există aici. Muzica nu pătrunde aici. Emoțiile sunt uitate, iar zborul și teleportarea sunt interzise. Dacă îndrăznești să te avânți către nemărginit, te vor ucide. Tot ce s-a deformat în jurul meu a ajuns să facă parte din mine. Nu îmi dau seama când s-a întâmplat asta și chiar îmi vine să cred că e așa de când lumea . Mă simt mai uman ca niciodată și poate că e posibil și mai mult, oricât m-aș zbate să schimb asta. Dar voi încerca să mă las purtat de nimicnicia lor, până voi găsi locul cu ploi, locul cu muzică, locul din care pot evada. Până voi găsi frigul . ...frigul de care am nevoie acum atât de tare îmi dă târcoale; îl simt. Doar câteva clipe... Apoi nu îl mai simt și revine, dispare... Ajunge să fie o joacă prostească în c

Pașii pe care îi fac acum sunt atât de mici... Nu sunt obișnuit cu asta și nici nu vreau să fiu. Vorbesc despre pași pentru că vreau să cred că mă aflu în mișcare. Dar vreau și să zbor și știu că romanele mele încă așteaptă să fie scrise.  În realitate am în față 667 de uși identice și o nevoie imperioasă de a alege una dintre ele. Dincolo de ușă trebuie să fie „Universul potrivit” și... Intenția este să trag de timp pentru a putea căuta diferențe microscopice între nenorocitele astea de uși. E ciudat că nu mi se pare greșit faptul că m-am pus singur în situația asta. Și aparent nu mi se pare nepotrivit nici faptul că încerc să aleg ceva uriaș astfel. Când norii grei vor veni înapoi, îmi voi îndrepta privirea în sus și voi aștepta primele picături. Atunci voi ști ce am de făcut. Îmi vor crește aripi și fără strop de melancolie, îmi voi căuta Universul acolo unde îi este locul. Dar noaptea mă mai liniștește, cumva. Doar noaptea mă mai liniștește, cumva.

                Are privirea tulburat ă. A aflat adevărul! Sau doar l-a conștientizat acum. Abia acum. Și-a dat seama cât de mult s-a înșelat în privința sa și a lumii – a lui, a lor; câtă neglijență… Teama îl cuprinde încet, încet. Pornește din vârful degetelor și avansează cu fiecare bătaie a inimii făcute ghem. Teama îl cuprinde încet, încet. O simte în aerul pe care îl inspiră, o simte în vântul ce-i atinge pielea aspră, o simte în frig, îi simte gustul, îi simte mirosul… Simte teama pe buze. Simte teama lângă el. Conștientizează tot. Conștientizează inclusiv panica. Intră într-un cerc atât de  vicios, căci teama și panica se alimentează reciproc.                 Ar vrea să explice tot. Însă știe sigur că dacă ar arăta lumii ceea ce se află în Cutia Pandorei, totul s-ar sfârși în două clipe. În prima clipă ne-am sfârși noi toți, apoi restul. Nici nu ar mai conta dacă nu l-ar crede nimeni. Orice dorință pe care o avem se reduce la egoism, la fel este și cu teama. Așa că de ce ar

Stelele lipsesc de pe cerul orașului renașterii. Cumva, aș vrea să vorbesc despre dor. Stăm amândoi la masa din bucătărie, cu lumina ștearsă din cauza lampei murdare și fără muzică. Tot timpul a fost liniște când am vorbit. Între noi există nu sute de kilometri, ci dimensiuni distanță. E prima dată când am chemat-o și cu siguranță și ultima! Am nevoie de ea, doar acum. Înainte să o chem, am pregătit o scrumieră și am făcut două cafele. Scrumiera am pus-o mai aproape de partea ei, eu nu voi fuma astăzi.    -           Sunt idei, valori, chiar principii aș îndrăzni, care mi-au dat mult de gândit. Și ai dreptate în privința lor, însă… -           Însă ce? Nu te împing să le adopți, dar dacă tu zici că… -           E greu, o întrerup. Chiar le consider ca pe un fel de referință. -           Bine. Întâi, dacă tot m-ai adus aici, dă-mi voie să îmi aprind o țigară. Nu am fumat niciodată, iar cafea nu am mai avut voie să beau în ultimii ani. Ce folos? Zâmbesc

N inge. Nu cu fulgi mari, nu… Ana îmi spunea tot timpul să am răbdare cu mine, să mă liniștesc, căci voi reuși să mă regăsesc. Eu încercam să îi spun că trebuie, de fapt, să mă găsesc, că m-am împrăștiat ireversibil și trebuie să adun și să leg ceva nou. Nu am apucat să fiu atât de sincer pe cât mi-aș fi dorit. Niciodată nu reușesc; de fiecare dată îmi imaginez un moment ideal, caut frecvențe exacte și sincronizări respectate cu strictețe. Sigur, acum nici măcar o fărâmă dintre toate acestea nu mai contează. Poate dacă aș fi fost câtuși de puțin mai hotărât… Mă gândesc doar că o clipă altfel ar fi putut face diferența. Tot timpul a existat în spate mai mult decât am arătat. Sunt într-un Ocean, e întuneric și nu știu cum pot să iau acea gură de aer. Nu știu cum să ies la suprafață. Nu știu. Mă străduiesc întruna să-mi construiesc avânturi care să conteze, însă uite că niciodată nu au fost suficiente. Iar de curând s-a prăbușit și ultimul meu principiu. Era clar, era logic, e