proiectul 667

                Voi închide imediat ochii și nu voi mai fugi. Mă voi opri pur și simplu. Fără să am un adăpost, fără să existe un pocnit din degete care să mă trezească în patul de acasă, unde sunt în siguranță. Fără să am vreo certitudine – căci da, da… să nu am una mă sperie. Vezi? Ai spune că mint, căci îmi plac surprizele. Chiar îmi plac. Simt că aș putea trăi doar pentru imprevizibilitate! Și cu toate astea, îmi calculez  (aproape)  fiecare respirație. Să revenim. În clipa imediat următoare mă voi lăsa pe spate – îmi dau drumul fără să am habar de consecințe, dar ele vor exista. Poate voi fi prins, poate mă va durea, poate voi înceta să exist. Dar dacă m-a învățat ceva Cronos, este că le vom afla pe toate la timpul potrivit – nici mai devreme și nici mai târziu. Clișeic, ok, dar…     Tic. Tac. Tic. Tac.                 Știu că ne înconjurăm de începuturi și de sfârșituri. Atât de multe încât acaparează clipa de acum . Atât de multe începuturi, atât de multe sfârșituri, atât

                A fost un moment într-un trecut parcă îndepărtat în care am renunțat la „de ce?”. Motivația o am atât de bine întipărită în minte – în încercarea de a mă concentra pe ceea ce mi se întâmplă acum și de a scăpa de căutarea unor idei aparent irelevante. Nu numai că nu a funcționat, dar în acel moment mi-am ucis curiozitatea, imaginația și parcă și o parte din nucleul Universului meu. Treptat, m-am dezgolit și de principii, în încercarea de a le reclădi complet, să fie puternice de la un capăt până la celălalt.                 Trebuie să îmi găsesc sensurile. Îmi pare că devine tot mai greu să fac asta, căci energia de care am nevoie se află în partea nepotrivită a acestei galaxii. Să ajung acolo sau să îmi creez energia aici, unde mă aflu acum... Pe deoparte, tot timpul mi-a plăcut să călătoresc, doar că am făcut asta de atât de multe ori, încât simt deseori că farmecul a pălit, iar destinațiile au devenit neinteresante; dar ar fi o călătorie nouă, știu, una în care a

Mintea mi-e plină de imagini și povești, chiar dacă tace (acum). * Mă uit către tine, apoi închid ochii și cum îi deschid, marea se desfășoară în fața noastră. Stăm în fund pe nisip și din când în când, valurile ne udă picioarele desculțe. Fii fără grijă, locul acesta e doar al nostru . Aşază-te pe spate, trage aer adânc în piept, privește cerul fără nori și lasă clipele să te cuprindă, alături de aer, de miros, de sunetele valurilor și de infinitatea cerului. Memorează… Imediat cum expiri și clipești, vei simți că sunetul valurilor se amplifică, iar cerul nu va mai fi fără nori. Te ridici în picioare și vântul îți va răvăși părul tot mai tare. Apoi, de la primele picături de ploaie până când devii leoarcă vor trece, din nou, doar câteva momente. Fii fără grijă… Să nu cumva să ai tentația să te adăpostești! Doar memorează...  Uite, așa-i natura și așa funcționează ea. Imprevizibilitatea o face tare frumoasă.                 * Indiferent de câte attosecunde sau ani lumin